De același autor
Obișnuiți cum suntem cu de toate, nici măcar o moțiune de cenzură cu șanse destule să treacă nu ne mai impresionează. De fapt, ar trebui să constatăm încă o dată absurdul în care a ajuns viața noastră politică – absurd la care au contribuit atât prostiile și meschinăriile politicienilor, cât și rigiditatea Constituției și interpretările CCR.
De ce a depus PSD moțiunea pe care, având în vedere configurația Parlamentului, ar putea s-o treacă demițând Guvernul Orban? E greu de atribuit un sens rațional demersului.
Cu trei luni înainte de alegerile naționale și în plină campanie pentru alegerile locale – asta pentru a nu mai vorbi despre persistența pandemiei – ar trebui să existe motive foarte solide, dar care sunt acelea?
Va obține PSD un nou guvern? Aproape imposibil. Președintele a spus-o clar: nu va da guvernarea PSD-ului. O va da, atunci, unui așa-zis guvern „de uniune națională”? Sau „tehnocrat”? Să fim serioși. Asemenea glume proaste mai putea încerca PSD înainte de epoca Dragnea. Acum nimeni nu-l mai crede, când propune „uniuni naționale” și „tehnocrați”. Vom avea în continuare deci tot Guvernul Orban, conducând cu titlu interimar, în timp ce președintele va face niște propuneri inacceptabile majorității parlamentare, așa cum a mai făcut-o de altfel în primăvară, cu ocazia celeilalte moțiuni de cenzură. De asemenea, rezultatele alegerilor locale vor influența într-o oarecare măsură traseismul din parlament – fie dinspre PSD înspre PNL, fie invers.
Care va fi atunci folosul pentru PSD? Să-l reconfirme pe Ciolacu ca lider puternic? Deja congresul partidului a avut loc, iar disproporția dintre el și contracandidatul său, Orlando Teodorovici, a fost atât de imensă, încât e greu de imaginat că Ciolacu ar fi putut pierde președinția chiar și fără moțiune. Unii spun că PSD dorește să-și afirme puterea înaintea electoratului propriu, spre a-l convinge să iasă la vot la locale și la naționale. Însă dacă PSD rămâne fără un guvern nou, propriu, și tot cu Orban la putere, chiar fără anumite prerogative, singurul personaj care crește în importanță în această perioadă devine președintele Iohannis – arbitrul situației. Mă îndoiesc că în aceste condiții PSD va putea transmite un mesaj de forță. Și, deși președintele nu are interese electorale directe, s-ar putea ca avantajele să le tragă de fapt PNL, despre care se spune că e „partidul președintelui” și așa este.
În plus, dacă moțiunea trece, PNL va avea noi motive, și chiar rezonabile, să se victimizeze și să arate cu degetul spre PSD și spre aliații acestuia care au votat-o, clamând din nou că e împiedicat să ia măsuri ultranecesare țării în plină pandemie, fie ele de ordin sanitar, fie de ordin economic, nemaiavând nici măcar prerogativa ordonanțelor de urgență. (În fapt, în ultimul timp s-a vădit că degeaba dă Guvernul Orban OUG-uri, dacă Parlamentul dominat de PSD le abrogă sau le modifică în câteva zile, radical.) Din această retorică e îndoielnic că PSD va avea ceva de câștigat, indiferent care va fi mersul lucrurilor și evoluția pandemiei la noi. Cât despre chestiunile spinoase, precum majorarea pensiilor și a alocațiilor, se pare că actorii politici vor trece răspunderea asupra CCR, așa cum au mai făcut-o și alteori.
Singurii politicieni care ar putea avea unele foloase din moțiunea de cenzură îmi par a fi cei din partidele pitice, „balama”, PRO România, UDMR, ALDE, PMP. Au acum ocazia să negocieze cu ambii „mari” – eventual simultan – și să obțină câștiguri în funcții, locuri pe liste electorale de la cine oferă mai mult. Căci după alegerile generale, sezonul târguielilor se va fi încheiat și cine nu sare acum în barca potrivită nu mai găsește alta prea curând.
La recentul congres, Marcel Ciolacu a vrut să lase impresia că va imprima PSD-ului o direcție nouă, europeană, autentic social-democrată și că „era Dragnea” e definitiv închisă. Suntem foarte sceptici: judecând după mesajele și obstrucțiile din ultimele luni, dar și după vacuitatea de sens a acestei moțiuni, chiar și în termeni de politică rațională, PSD rămâne același partid populist, dominat de reverii de putere totală și cangrenat de corupție și incompetență, pe care-l știm atât de bine. Rămâne, fără doar și poate, răul nostru mai mare. //
