De același autor
Un observator extern şi naiv ar avea de ce să fie uimit văzând rezistenţa înverşunată pe care diferiţi factori interesaţi sau responsabili o manifestă împotriva proiectului noii Legi a educaţiei. Iar aceasta, mai ales în situaţia în care cam toată lumea recunoaşte că actuala legislaţie e defectuoasă şi că nivelul general al învăţământului românesc scade aproape de la an la an.
Toţi recunosc deci că lucrurile nu merg bine, că există corupţie, că în multe locuri se dau doctorate pe bandă rulantă, că examenele de bacalaureat sunt inconclusive – pentru a folosi un eufemism –, că programele gimnaziale şi liceale continuă să fie arhaice şi supraîncărcate, că universităţile private sunt, de cele mai multe ori, dubioase, când nu – ca în „cazul Spiru Haret“ – pur şi simplu delictuale.
Şi totuşi – s-ar mira observatorul nostru –, cum se face atunci că proiectul legii este sabotat sau contestat din aproape toate părţile? Opoziţia îl contestă vehement şi, după o tergiversare de luni de zile în comisia de specialitate a Senatului, îl îneacă acum cu amendamente care, în cea mai mare măsură, dacă ar trece de plen, nu vor conduce decât la desfigurarea legii.
Opoziţia nu a reuşit să explice pentru ce, de pildă, eliminarea nepotismului din universităţi sau flexibilizarea programelor din preuniversitar, de pildă, sunt prevederi rele, iar imaginea pe care ea încearcă să o proiecteze cu ajutorul televiziunilor fidelizate este că proiectul – ca orice iniţiativă a preşedintelui Băsescu sau a Guvernului Boc – ar fi un dezastru. Iar dacă guvernul vrea să adopte legea prin angajarea răspunderii, opoziţia contestă – iată, pentru a doua oară - procedura la Curtea Constituţională.
Dar chiar dinăuntrul coaliţiei există un sabotaj evident; dovadă chiar d-l Hărdău, preşedintele comisiei, care se arăta fericit că angajarea răspunderii tocmai fusese declarată neconstituţională. Nu e întâmplător faptul că UDMR a ameninţat cu părăsirea coaliţiei, dacă nu se iau anumite măsuri. Apoi există sabotajul – căci altfel nu poate fi numit – din partea Curţii Constituţionale (sau a unei majorităţi a membrilor săi), care, sub diferite pretexte, pentru a doua oară a blocat angajarea răspunderii guvernului. Chiar dacă acesta, profitând de echivocul unor formulări, va continua procedura, legea adoptată va fi din nou atacată şi, aproape sigur, respinsă din nou, fără apel, de Curte. În fine, aproape că nu mai trebuie amintit de liderii de sindicat, pe care nu i-am văzut decât contestând legea în ansamblu şi în detaliu. Nu s-a făcut un sondaj de opinie printre cadrele didactice şi printre părinţi (de altminteri, e probabil că legea este insuficient cunoscută) pentru a afla şi opinia lor, dar mă tem că, influenţată de campania naţională negativă împotriva ei, nici aceasta nu e, în majoritate, prea pozitivă.
Aşadar, de ce toată această rezistenţă înverşunată? Cred că sunt două motive principale.
Mai întâi, noua lege reduce (nu spun suprimă) nivelul privilegiilor din sistem. Va fi mai greu ca universităţile să fie conduse de clanuri de familie, unele dintre universităţi nu vor mai putea acorda doctorate, ba chiar nici masterate – grea lovitură pentru incompetenţii privilegiaţi aciuiţi prin diferite locuri. Tineri universitari remarcabili – eventual cu doctorate în străinătate – vor putea de-acum accede fără stagiu şi numai pe bază de lucrări la titlul de profesor sau conferenţiar universitar – dură lovitură, de asemenea, pentru cei din universităţi care blochează de ani de zile ascensiunea unor oameni capabili. În general, România este o ţară a diferitelor grupuri de privilegiaţi care, sub diferite pretexte, inclusiv cel al apărării democraţiei şi drepturilor omului (celebrele „drepturi câştigate“), luptă cu îndârjire pentru păstrarea privilegiilor proprii smulse în anii trecuţi de la diferite guverne.
Cazul magistraţilor e celebru şi evident pentru toată lumea, dar nici în învăţământ, mai ales în cel universitar, cramponarea de privilegii nu lipseşte. Or, când un număr important de parlamentari sau de judecători în instanţele înalte sunt universitari sau vor să obţină doctorate sau titluri universitare, fără a avea competenţa ştiinţifică corepunzătoare, nu trebuie să ne mirăm de rezistenţa făţişă sau discretă pe care o opun unei legi care le-ar fi defavorabilă.
În al doilea rând – şi mai ales în învăţământul preuniversitar –, proiectul acordă mai multă responsabilitate autorităţilor locale şi şcolilor. Acestea pot completa curricula cu materii opţionale sau pot introduce – în cazul liceelor – examene de admitere. Şcolile de calitate vor avea beneficii financiare, spre deosebire de celelalte. Or, deşi în vorbe toată lumea cere descentralizare şi subsdidiaritate, în fapt, ori de câte ori se propune o sporire a descentralizării efective, aproape toţi o refuză, cerând statului să-şi asume majoritatea atribuţiilor. Comoditatea de a aştepta bunele şi relele numai de la statul centralizat, lipsa unei culturi liberale a autonomiei locale şi a responsabilităţii explică aceste rezistenţe.
Evident, guvernul nu a făcut suficient pentru a explica legea şi pentru a obţine susţinere efectivă la nivel local. Aşa-zisa „dezbatere publică“ nu se poate reduce la câteva emisiuni TV, cu atât mai mult cu cât suspiciunea că legea e rea a fost deja plantată în public, iar scăderea salariilor bugetarilor a completat în mod natural ostilitatea faţă de orice măsură guvernamentală.
În ceea ce mă priveşte, nu cred că angajarea răspunderii va reuşi, fie pentru că guvernul va renunţa singur la ea, fie pentru că legea va fi din nou declarată neconstituţională – pe formă sau pe fond – de Curtea Constituţională. Spre deosebire de Legea salarizării unitare şi de Legea pensiilor – cerute de FMI şi de UE şi pe care clasa politică românească va trebui să le înghită până la urmă, fie şi cu mari sughiţuri –, Legea educaţiei nu e cerută de organizaţiile internaţionale. În cazul ei, aşadar, se poate perfect vedea că România politică, în majoritatea ei, nu doreşte de fapt reforme, în pofida discursurilor sale patetice, şi că, atunci când le acceptă totuşi, o face, aproape în exclusivitate, sub presiune internaţională.
Taguri:
Legea educatiei, invatamant romanesc, nepotism, depolitizare, Curtea Constitutionala.
