De același autor
Contextul în care a fost scrisă epistola a fost următorul. În 2002, prin decizia unui juriu condus de Adrian Marino, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România a decis să acorde Marele premiu pe anul 2001, ex equo, lui Matei Călinescu (pentru vol. Despre I.P. Culianu şi M. Eliade) şi mie (pentru vol. Imaginea evreului în cultura română). Înainte de acest moment, Marino găsise diverse prilejuri să mă încurajeze, ştiind că lucrez la acest studiu cu subiect delicat, cvasitabuizat în societatea românească. A făcut-o, de pildă, participând la o conferinţă pe acest subiect, ţinută de mine în octombrie 1997, la Universitatea din Cluj.
Pe lângă motivaţia oficială a acordării premiului ASPRO, semnată de Adrian Marino şi transmisă presei, preşedintele juriului a simţit nevoia să îmi trimită şi o scrisoare particulară prin care îşi justifica opţiunea pentru premierea cărţii. Adrian Marino îşi încheia astfel epistola către mine, datată 9 septembrie 2002: „Am citit cu mult interes Imaginea evreului, extrăgând din ea o serie de informaţii utile. (…) Seriozitatea studiului dvs. este în afară de orice discuţie. În contrast cu «foiletonistica» publicistico-literară, care ne menţine într-o stare de minorat cultural endemic“.
Atunci, nu am înţeles prea bine acest pasaj epistolar şi nici nu i-am dat prea mare atenţie. Astăzi, înţeleg că paragraful ascundea o capcană şi că era un fel de „laudă otrăvită“, cum a definit I.P. Culianu „exerciţiile de admiraţie“, semnate de Emil Cioran (Studii româneşti II, 2009, p. 232). Cu alte cuvinte, sub aparenţa laudelor formulate la adresa studiilor mele, Adrian Marino dorea, de fapt, să critice „foiletonistica“ sau „eseistica“ practicată, chipurile, de intelectuali apropiaţi mie, probabil cei din jurul revistei 22 şi din Grupul pentru Dialog Social.
În prezent, această „confruntare“, sterilă după părerea mea, a fost abuziv instrumentalizată şi ideologizată. Cred că polemica este irelevantă sau că, în orice caz, miza ei este exacerbată. S-a trecut la ierarhizarea absurdă a intelectualilor publici în funcţie de genul, şi nu de calitatea prestaţiei lor culturale. Unde ajungem astfel, ridicând false baricade între intelectuali „generalişti“ şi „specialişti“, între „eseişti“ şi „savanţi“ etc. Care intelectual are drept mai mare să participe la viaţa cetăţii? Poeţii sau prozatorii? Nuveliştii sau romancierii? Graficienii sau pictorii? Violoniştii sau compozitorii? Actorii sau dramaturgii? Scriitorii de fiction sau cei de nonfiction? Intelectualii „tehnici“ sau cei „umanişti“? O dezbatere cam provincială, venită de prin secolul al XIX-lea. Şi apoi, „piaţa publică“ e mare; încape toată lumea.Revenind la Adrian Marino, relaţia lui cu revista 22 şi cu GDS a fost fluctuantă. De la bun început, el a fost un constant cititor al revistei, pe care, în general, o aprecia. În scrisoarea din septembrie 2002, la care m-am referit mai sus, îmi scria că îmi citise un articol din 22, „fiind abonat de ani de zile la revistă“. A fost, de asemenea, un important colaborator al publicaţiei în anii 90. În octombrie-noiembrie 1992, de pildă, a publicat în revista 22 (nota bene!) cunoscutul său articol Dosarul Constantin Noica, în patru episoade (reluat în vol. Politică şi cultură, 1996). În acea perioadă romantică, de luptă cu autoritarismul neocomunist, colaborarea lui Adrian Marino cu GDS a fost cumva de la sine înţeleasă. Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social, Forumul Democratic Antitotalitar din România (al cărui vicepreşedinte a fost, alături de Doina Cornea – preşedintă) şi alte organizaţii civice încercau să structureze o opoziţie credibilă faţă de partidul-stat FSN-FDSN-PDSR. Asta în pofida unor adversităţi sau diferenţe de opinii dintre Adrian Marino şi unii membri ai GDS.
Sindromul „cetăţii asediate“ se manifesta din plin. Adversarul comun era foarte puternic şi solidaritatea împotriva acestuia era obligatorie. Acţionam cu toţii sub deviza „Nu putem câştiga decât împreună“.
Totuşi, o fractură între Adrian Marino şi GDS s-a produs cândva, în iarna 1995-1996. Marino descrie incidentul aşa cum l-a perceput el. Redau pasajul in extenso din memoriile sale publicate postum: „Ura iraţională s-a dezlănţuit când, invitat la o şedinţă a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar şi o adresă «oficială»), G. Liiceanu m-a dat pur şi simplu afară. I-am replicat dur. «Am fost invitat» şi am declarat că nu plec. Şi că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de gulag. Moment penibil. Până la urmă, cel care a părăsit şedinţa a fost… G. Liiceanu, terminată în coadă de peşte. Toţi tăceau, intimidaţi de marele prestigiu al adversarului meu inegalabil. Doar Mihai Şora a venit, caritabil, să mă consoleze, să mă roage să iau din nou cuvântul. (…) Dacă evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitară, bine mascată, intolerantă în orice caz, a acestui grup. Nu-i contest, repet, intelectualitatea“ (Viaţa unui om singur, 2010, p. 339).
Câteva comentarii sunt, cred, utile. În primul rând, citind episodul în context, se înţelege că – în finalul pasajului citat, atunci când foloseşte formula „acest grup“ – Adrian Marino nu se referă la GDS, ci la „grupul“ Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici. Chiar înainte de pasajul citat mai sus, Marino defineşte „acest grup“, numindu-l „o adevărată «troic㻓. De altfel, aceşti trei intelectuali, mereu învinovăţiţi pentru diverse rele în societatea românească, au intrat în mentalul colectiv sub forma unui „grup“ organizat, a unei „grupări“. Ei nu mai sunt receptaţi firesc, ca individualităţi, ci ca o „troică“ demonizată, o „grupare“ care conduce, chipurile, o amplă reţea de „mafie culturală“. În termenii desueţi ai propagandei maoiste, ei ar fi fost numiţi „banda celor trei“. Dacă ar fi evrei, ar fi receptaţi – cum altfel?! – ca parte a „conspiraţiei iudeo-masonice“. Atât detractorii, cât şi admiratorii lor au ajuns să-i perceapă în termeni cazoni: „în grup de trei“. Ei nu mai sunt oameni concreţi, ci o „tripletă“ (cvasi)abstractă. Dacă se pronunţă numele lui Liiceanu, trebuie să te aştepţi să urmeze Pleşu şi apoi Patapievici. Mereu trei şi mereu în această ordine.
În Dicţionarul de „idei primite de-a gata“, Gustave Flaubert, bătându-şi joc de conservele mentale şi clişeele verbale, observa ironic că, dacă se pronunţă numele lui Diderot, el este „întotdeauna urmat de dAlembert“.
Revenind la episodul cu adunarea generală a GDS relatat de Adrian Marino, voi încerca să redau varianta mea, pentru că am fost martor la acest incident dezagreabil ca proaspăt membru al GDS. Marino are parţial dreptate. A fost într-adevăr invitat, a fost într-adevăr un episod penibil şi a spus într-adevăr ceea ce susţine că a spus. Dar Adrian Marino nu spune tot adevărul. Fie pentru că îl omite, fie pentru că nu l-a înţeles. Fiind prima mea şedinţă la GDS, am fost foarte atent şi am reţinut destule detalii.
Pe la sfârşitul anului 1995, membrii Grupului au ales personalitatea cu merite civice căreia să i se acorde premiul GDS pe anul în curs. Fuseseră propuse două nume: Adrian Marino şi Ilie Ilaşcu. În urma unui vot destul de echilibrat, Premiul GDS pe 1995 i-a revenit luptătorului moldovean, condamnat abuziv la moarte de regimul comunist de la Tiraspol. Mai mulţi colegi au propus atunci ca personalităţile care primesc Premiul GDS să devină automat membri ai organizaţiei, fără să mai treacă prin votul membrilor. Ulterior s-a renunţat la acest amendament din statutul GDS. Dar atunci, în urma acestei propuneri, cineva din secretariatul Grupului a făcut greşeala să-i trimită lui Adrian Marino (care fusese doar nominalizat, nu şi premiat) o adresă oficială prin care era invitat la Adunarea generală a GDS.
Formula „toţi [membrii GDS] tăceau“ este o figură de stil folosită de Marino. Sala era plină de lume bună. Cred că, în afară de M. Şora şi G. Liiceanu, mai erau prezenţi Alexandru Paleologu, Gabriela Adameşteanu, Radu Filipescu, Horia-Roman Patapievici, Rodica Palade, Andrei Cornea, Dan Perjovschi şi mulţi alţii. Este adevărat că toţi participanţii erau foarte jenaţi, dar nu tăcuţi. Să admitem totuşi hiperbola memorialistului. „Toţi tăceau“, dar nu pentru că erau, cum zice Marino, „intimidaţi de marele prestigiu al adversarului meu inegalabil“, ci pentru că erau – păstrând termenii lui Marino – intimidaţi de marele prestigiu al ambilor adversari aflaţi în polemică. De fapt, eram jenaţi şi pentru că nu ştiam cum să rezolvăm o dilemă procedurală.
Trebuie să spun, ca rabinul din Buhuşi, că atât Marino, cât şi Liiceanu aveau dreptate. Adrian Marino fusese invitat oficial, chiar dacă în urma unei regretabile greşeli birocratice. Gabriel Liiceanu avea şi el dreptate, cerând intrarea în legalitate. El a sesizat corect un viciu de procedură, şi anume faptul că Adrian Marino nu devenise membru GDS nici prin câştigarea premiului anual, nici prin votul membrilor Grupului. Dilema putea fi rezolvată de Marino însuşi, prin formularea unei cereri de intrare în GDS şi apoi tranşată prin votul membrilor. Dânsul dorea foarte tare să fie „cooptat“ în GDS (formula îi aparţine), dar fără să o ceară în mod expres, o situaţie nestatutară, de care nu s-a bucurat nimeni. Cu alte cuvinte, disputa nu a fost de factură ideologică, cum susţine în Memorii Adrian Marino, ci una de factură procedurală. Ceea ce nu a făcut-o mai puţin dezagreabilă.
