Un caz

Cînd, pe data de șapte februarie, am primit scrisoarea dlui Radu Filipescu cu privire la excluderea din GDS a lui Sorin Ilieșiu, am transmis întregului grup următoarea scrisoare:

Doamnelor și domnilor,

Am citit oarecum stingherit scrisoarea dlui Radu Filipescu către Sorin Ilieșiu. Dl. Filipescu știe cît îl apreciez și cîtă afecțiune adaug aprecierii mele. Dar din scrisoarea cu pricina rezultă, oarecum, că dl. Ilieșiu e exclus din cauza proastei lui păreri despre mine. Sper ca nu așa stau lucrurile. Dacă așa ar sta, m-aș grăbi să mă abțin de la vot. Mult mai exactă și mai obiectivă mi s-a parut argumentația cu care și-a susținut votul dl Ion Vianu. Convingerea mea este că dl Ilieșiu pune probleme Grupului nu de azi, de ieri, și că lucrurile au culminat cu o vădită incompatibilitate etică și ideologică (GDS-Antena 3, manipularea „brand”-ului GDS în acțiuni obsesiv personale și conduse de o manieră ridicol-contraproductivă etc.).

Cît despre caracterul și consecvența de opinie a dlui Ilieșiu, dau mai jos textul, de curînd regăsit, al unui mail pe care mi l-a scris în 2009, după ce îl rugasem să nu mă mai anexeze egolatrelor dumisale apeluri. Vă veți amuza.

«31 ianuarie 2009

Dragă Domnule Pleșu,

Îi scriu totodată și D-lui Liiceanu, prietenul Dvs. cel mai bun, pe care-l admir la fel precum vă admir și pe Dvs.. De fapt, în multe situații v-am admirat "la un loc", ca pe-o "ființă comună adunată laolaltă" cum ar spune D-l Liiceanu.
Vă rog, înca o dată, să-mi iertați excesele (știu că sunt un excesiv și un insomniac; voi încerca să nu mai fiu).
Nu vreau să vă flatez strategic, dar vă mărturisesc că vă admir spiritul fermecător și strălucitor de vreo 30 de ani. Acum am citit și Epistolarul care m-a cucerit în plus. În timp ce citeam scrisorile dvs. îmi sunau în urechi cele din Epistolar. Sunteți un reper esențial în viața mea.
Scrisorile Dvs (cele două) au fost pentru mine precum o palmă (poate nedreaptă) pe care aș fi primit-o de la Bach, Dostoievski sau Klee (Oh-la-la!... nota mea, A. P.). Nu am ascuns activitatea mea comunistoidă. Dimpotrivă. Am scris despre ea  în teza de doctorat și într-o carte, pe care o voi retipări mai scurtă. Sunt convins că vă va interesa.  Evident, a existat și în mine ceva din "omul nou" pe care poate încă nu l-am avortat.

Sorin Ilieşiu»

Vedeţi, prin urmare, cît de jos am căzut în numai trei ani, după ce ma lăfăisem (30 de ani) în ierarhiile dlui Ilieșiu alături de Dostoievski și Bach! Acum vreo două luni încă mai eram comestibil. Iată ce îmi scria dl Ilieșiu în decembrie 2011:

«5 decembrie 2011

Stimate Domnule Pleşu,

Sperând că veţi considera că merită, vă rog să scrieţi câteva rânduri despre cartea mea „Infernul vândut ca paradis” (a doua ediţie, refăcută şi scurtată; prima ediţie a apărut în 2007 la ed. UNATC Press, în cadrul intern UNATC) pentru  le include în postfaţa cărţii. Ataşez cartea.»
(Urmează un citat din imprevizibilul Alex. Ștefănescu, în care Ilieșiu e comparat cu Petre Țuțea!)

Ceva catastrofal trebuie să se fi întîmplat de două luni încoace, de vreme ce din potențial participant la cădelnițarea operei dlui Ilieșiu, am devenit vinovat de mineriade, de Stănculescu și Chițac și de alte rele, toate debitate în prezenţa surîzătoare a dlui Petre Roman, sub bagheta lui Gâdea.

Vă plictisesc cu aceste detalii pentru a completa simptomatologia cazului...

În rest, vă salut melancolic,

A. Pleșu

PS: (adăugat pe 25 februarie a.c.). Între timp, Ilieșiu umple rețelele electronice cu ample texte de înfierare a subsemnatului, pline de acuzații și insinuări bezmetice. E ceea ce aș numi sindromul „mirelui refuzat”: îndrăgostitul cade în genunchi dinaintea iubitei, o cere de nevastă, iar dacă ea refuză se înfurie și o face tîrfă. În cazul de față, te vezi curtat bălos ani de-a rîndul, ți se spune că ești un reper de o viață, un soi de Bach, Dostoievski sau Klee, după care, ofensat de cîteva puneri la punct provocate de istericalele unui activism decerebrat, același ins te declară scursură, comunist, securist, vinovat de mineriadele din ’90, de crimele lui Stănculescu și Chițac și de tot soiul de nefăcute. Asta în prezența „consimțitoare” a unui mediocru fudul care era prim ministru în anii ’90. Se invocă, de asemenea, scrisoarea unui sculptor de mîna a doua, care, tot mire refuzat, (te-a rugat insistent să scrii despre el, să-i vernisezi expoziții, să-i amenajezi puțin o brumă de succes), se răzbună acum, amintindu-și brusc că ai bombardat Belgradul, că ai fost șeful asociației studenților comuniști și că ai chefuit cu securiștii care te păzeau. Totul e, evident, o pură invenție, dar artistul se simte bine: și-a vărsat fierea, și-a „reperat” onoarea, se poate ocupa, în continuare, de zborul pur al geniului propriu.

Articol preluat de pe site-ul Dilema Veche.