Mihai Botez, o analiză fără concesii a României lui Ceaușescu

Interviul pe care revista 22 îl publică în continuare, realizat de Arielle Thedrel, a avut loc la București în 1987, cu trei săptămâni înaintea vizitei lui Mihail Gorbaciov și a doua zi după 1 Mai, Ziua Muncii, care nu se mai sărbătoarea în Capitală de mai mulți ani decât în săli închise și prin muncă voluntară.

Mihai Botez era unul dintre extrem de puținii români care „spuneau ce gândesc și făceau ce spun“ și care nu se fereau să întâlnească ziariști din Occident. Textul care urmează exemplifică această atitudine: o analiză fără concesii a României lui Ceaușescu.

Autoritățile au considerat că, prin acest interviu, Mihai Botez a depășit o „linie roșie“. Imediat ce extrase din acest interviu au apărut în l’Express (nr. 1872, 22-28 mai 1987), Mihai Botez și-a pierdut postul de la Universitatea din București, desființat prin ordin ministerial, și a fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Tulcea. (MIHNEA BERINDEI)

Acum, cu câteva săptămâni înainte de vizita lui Mihail Gorbaciov la București, cum privesc românii schimbările care au loc în URSS?

Pentru prima oară în viață îi văd manifestând un mare interes pentru ce se petrece în Uniunea Sovietică, și nu unul comandat sau controlat, ci un interes real, chiar dacă nu avem la dispoziție informații de prima mână.

Și presa oficială? Ea nu atinge subiectul?

Ce e mai ciudat este că nu se vorbește niciodată despre reformele făcute de Gorbaciov, nici despre spiritul lor și nici despre tendința lui de a da un nou impuls socialismului real, tradițional. Termenul de „transparență“, mai ales, ca și cel de „reconstrucție“ nu este pronunțat niciodată de oficialii de la noi. Firește, se caută să se dea impresia unei mari continuități în politica sovietică și să se acrediteze faptul că ce face Gorbaciov acolo, la el, la noi s-a făcut de mult.

Când și în ce domenii?

În autogestiunea economică, în cenzură, în democrația de partid etc. La nivelul vocabularului există o justificare, având în vedere că o anume deschidere a limbajului s-a produs la noi în anii ’60. A existat atunci o tendință tehnocratică spre o mai mare competență, mai puțină ideologie, mai puține lozinci, mai multă sinceritate. Vedeți ce s-a ales din toate astea... Dar cred că acum se manifestă un mare interes popular pentru ce se întâmplă în Uniunea Sovietică, mai cu seamă în mediile intelighenției românești atât de frustrate.

În ce măsură se pot aștepta românii la ceva de la vizita numărului 1 sovietic?

Circulă tot felul de zvonuri despre cum acest suflu nou ar putea schimba imaginea rigidă a socialismului de care beneficiem în România. Eu, unul, sunt destul de sceptic. Este clar că ceva se mișcă acolo. Cred că sinceritatea este o valoare neglijată și o resursă atât de importantă, încât cea mai mică încercare de a o pune să joace un rol în societate este binevenită, chiar și dacă este vorba mai mult de o perspectivă de ameliorare decât de o schimbare totală. Dacă sunt sceptic este pentru că echipa care ne conduce la București este foarte diferită de cea de la Moscova și cu greu îmi pot închipui cum ar putea ea să intre în rezonanță cu acest nou spirit al socialismului, „cu față umană“ – să zicem.

Până unde se poate demarca regimul din România de această rezonanță, mai ales în cazul unei vizite oficiale?

Vizitele oficiale nu schimbă mare lucru în structurile puterii sau ale economiei unei țări. Fiind vorba de Mihail Gorbaciov, sigur că lucrurile stau altfel, dar vizitele oficiale care s-au înșirat la noi nu au schimbat fundamental destinul poporului și lucrurile nu vor sta altfel nici în cazul numărului 1 sovietic. De altfel, n-avem decât să ne uităm cum s-au petrecut lucrurile la Praga. Esențial pentru populație (și nu numai pentru nomenklatură) ar fi să primească un semnal de sinceritate, de interes, chiar dacă am moștenit un antisovietism destul de dur și o politică ce a exacerbat în asemenea măsură sentimentul național, „independentist“, încât nu prea văd cum ar putea această populație să se răzgândească subit și radical.

Pe ce se bazează acest interes al intelectualilor pentru situația sovietică? Mi s-a spus, de exemplu, că în România nu se mai găsesc ziare rusești.

Noi numim asta „albanizare“. Nu știu dacă este cel mai bun termen, fapt este că există tendința de a izola România de informația din Est, ca și din Vest. Este ușor de înțeles de ce. Falimentul este evident, opiniile care provin din Vest, ca și din Est sunt defavorabile și acest fals triumfalism n-ar prea putea fi păstrat fără un control foarte strict al informației. Toată lumea spune că presa sovietică este considerată ca una „reacționară“.

S-a declarat asta oficial?

Se consideră că este vorba de un conținut subversiv care poate da loc la interpretări eronate. Nu mă surprinde deci că un ziar ca Ogoniok circulă acum pe sub mână ca Newsweek, Times sau Express. Într-o societate atât de frustrată ca a noastră, setea de informație, de realitate este enormă.

Se mai vorbește în România despre Congresul XX al lui Hrușciov? Poate că unii intelectuali se gândesc că este o nouă manevră de diversiune pentru Occident, care are prea puține șanse de a duce la reforme profunde.

Cred că sistemul partidului unic poate fi ameliorat, dar nu schimbat. D-l Gorbaciov încearcă deci să amelioreze sistemul, să-l facă mai performant în unii parametri importanți cum sunt eficacitatea economică sau culturală. Dar nu este vorba de o democrație de tip occidental sau de un pluralism conceput după modelul revoluției americane sau franceze. Ceea ce mi se pare demn de interes este că orientarea d-lui Gorbaciov pare să se sprijine pe o intelighenție de bună-credință, nici ostilă și nici idealistă: aici poate fi elementul de atracție pentru mulți intelectuali din Europa de Est.

Să fie deci un rol radical diferit de cel pe care l-a jucat Hrușciov în ’56?

Situația este foarte diferită. Hrușciov era un om destul de simplu, care nu dădea mare importanță intelighenției; el miza mai mult pe șocul care destabilizează adversarul. Era prea puțin interesat de performanța tehnologică sau de rolul pe care l-ar putea juca intelighenția în cercetarea științifică sau tehnică de vârf. Noul lider sovietic pare mai pragmatic și, de asemenea, mai lucid. Are o viziune pe termen lung și pare să fi înțeles că rolul otomanilor nu se limita la a face pe jandarmii Europei, pentru a sfârși într-o lentă agonie consumată în așteptarea unei schimbări a lumii geo-politice. Așa încât, chiar încearcă să trezească la viață resursele acestui continent uman natural care este Uniunea Sovietică, pentru a îndeplini ceva mai interesant și mai atrăgător. Rămâne de văzut dacă acest plan ambițios are vreo șansă de reușită. Și, când spun că situația este diferită, am în vedere și problema biologică pe care o presupune! Adversarii d-lui Gorbaciov, cel puțin cei care au un rol de jucat, par să fie prea în vârstă pentru a i se opune. Acesta ar fi un subiect de studiu interesant: poate oare gerontocrația să aibă un rol constructiv? Oamenii aceștia sunt de prea multă vreme la putere, nu și-au ales urmași, iar acum nu mai sunt în măsură să o facă. Lucrurile astea însă sunt greu de judecat din exterior și probabil că jocurile nu sunt încă făcute.

Din ce spuneți pare că mizați pe sinceritatea lui Gorbaciov, dar ce probează această sinceritate? Restructurarea țării, desigur, și mai ce altceva? Ce alte motivații?

Cred că este o sinceritate... sinceră (râsete). Pentru cineva care s-a născut într-o țară socialistă, dublul limbaj, minciuna permanentă sunt insuportabile. Noi trăim în nori: de o parte, este realitatea, de cealaltă, limbajul oficial, iluziile, imaginile despre realitate. Iar între imagini și realitate există un divorț aproape total. Dacă nu se modelează după imagini – de vină este realitatea. Imaginile sunt reale, și nu realitatea. Prin sinceritatea de care vorbeam, eu cred că Gorbaciov încearcă să reabiliteze realitatea, așa dură cum este. Venind din Occident, o să mă întrebați dacă această sinceritate este o monedă forte în ce privește negocierile pentru controlul dezarmării. Nu este cazul să puneți această întrebare, deoarece aici avem de-a face cu altă categorie. Când spun sinceritate, mă gândesc numai la acea tendință de a explica fenomenele prin ele singure, de a vedea realitatea așa cum este, și nu cum ar trebui să fie, deformată de o ideologie obosită.

Ca să ne întoarcem la România, am văzut pe clădiri banderole care proclamă „Epoca Ceaușescu“. Se pare că aici, la București, există un cult al acestei „epoci“ caracterizate prin noile planuri de arhitectură care restructurează orașul. Să fie oare un moment foarte special al „Epocii Ceaușeascu“ și cum ar putea fi el definit?

Îmi e foarte greu să vorbesc de acest subiect, care este de fapt legat de viețile noastre... E mult mai simplu să fac teorii despre reformele sovietice decât despre ce se petrece sub ochii noștri... E de crezut că regimul de la noi este dintre cele mai tradiționale, ca să nu spunem stalinist. Avem aici comunismul clasic, cel al anilor ’30, când vectorul „un popor – un partid – un lider“ duce aproape natural la soclul ocupat de un singur lider. Partidul vorbește prin lider, liderul vorbește în numele partidului și se fac mari eforturi pentru a convinge pe toată lumea – inclusiv pe ziariștii francezi (râsete) – că între popor și lider nu există nicio diferență. Suntem deci într-o perioadă de exaltare a cultului liderului (și a familiei sale, ceea ce constituie o originalitate românească). În termeni de științe politice, am putea spune că este un semn de criză (deoarece doar în ultimă instanță se recurge la „marele erou“), numai că acest termen nu poate fi folosit într-o societate ca a noastră cu aceeași conotație ca în societățile occidentale. Liderul vrea să-și pună amprenta pe tot ce se petrece în acest moment, pe tot ce s-a petrecut sau urmează să se petreacă în viitor. S-au făcut eforturi extraordinare în acest sens, care merg până și în domeniul politicii externe. Veți vedea că în ziarele românești relațiile internaționale se reduc întotdeauna la relațiile între șefii de state. O întreagă campanie are ca scop să demonstreze că lumea întreagă este condusă de un soi de club al marilor lideri: ei sunt cei care arată drumul de urmat, iar popoarele îi urmează mai mult sau mai puțin orbește pe acești oameni providențiali, puternici, inteligenți, competenți, a căror sarcină este să evalueze și să conducă omenirea. În felul acesta, se caută să se demonstreze că ce se petrece aici, la noi, se petrece și în restul lumii. Există o mulțime de bancuri pe această temă: românii sunt specialiști în bancuri, o formă de comentariu popular cum era corul în tragedia antică. Se spune, de exemplu, că Ceaușescu este atât de nesigur că va avea un loc în Istorie, încât încearcă să-și asigure unul în geografie! Și de aceea mută toate lucrurile din loc... Din păcate, estetica acestor schimbări – care de altfel nu răspund niciunei oportunități sociale – este foarte dubioasă.

După socotelile mele, există în fiecare an în România pierderi de vieți omenești de ordinul câtorva mii pe an, cauzate de lipsurile alimentare, de frigul scandalos din locuințe, de coșmarul din mijloacele de transport etc.
E greu de acceptat ca, într-o perioadă în care au loc astfel de pierderi omenești, să se construiască palate enorme, canale întru gloria unui lider sau a unei echipe prezidențiale.

Dar această disproporție galopantă între lider și societate nu începe să fie percepută de populație?

Divorțul între lider și societate este foarte marcat la noi, el se manifestă, de altfel, în toate țările socialiste. Dar, la noi, oamenii sunt atât de slăbiți de penuriile de tot felul, atât de descurajați de lipsa lor de participare la viața socială, încât se retrag în familie, în cercul lor de prieteni, unde încearcă să-și reconstruiască mici spații de libertate, lăsând cu totul chestiunile publice la cheremul puterii. Acest sentiment de izolare este cu atât mai general aici, cu cât distanța dintre imaginea liderului și realitate este mai mare și mai vizibilă. Totuși, nu cred că de aici ar putea ieși mișcări sociale, apatia este atât de mare încât, chiar dacă mulți oameni sunt dezamăgiți, între descurajare și acțiune se cască o prăpastie destul de adâncă.

Spuneți că oamenii au tendința să se izoleze la ei acasă, dar, în măsura în care distrugerile aduc atingere casei, nu există riscul, dacă nu al unei revolte deschise, măcar al unei schimbări de conștiință?

Cred că acest scop este aproape atins. O locuință privată ascunde un stil de viață; vilișoarele din București care au fost distruse reprezentau o tradiție europeană în interiorul căreia individul este altceva decât simplul element al unui ansamblu. Acum construim societatea nouă: se distruge și se încearcă să se înlocuiască toate urmele trecutului cam ca în Ministerul lui Orwell. În majoritatea cazurilor, oamenii nu mai au destulă energie ca să reacționeze. Uneori se plâng, se produc multe manifestații spontane ca, de pildă, la studenții de la Universitatea din Iași, mai izbucnesc și mici greve, dar fără o coordonare. Intelighenția nu a făcut joncțiunea cu mișcarea muncitorească; suntem aproape ca în Polonia de dinainte de 1970. Din păcate, situația este destul de stabilă, chiar dacă sub ea clocotește un vulcan de frustrări.

Multe apeluri la acțiune sunt anonime. Dumneavoastră aveți curajul să înfruntați puterea fără să vă ascundeți; la ce pot duce aceste acțiuni anonime sau vi se par cam zadarnice?

Există tot felul de semnale, este important ca oamenii să facă ceva, chiar dacă, din punct de vedere al strategiei politice, putem vorbi de o oarecare naivitate. Trebuie ca guvernul să știe că oamenii spun „nu“, chiar dacă nu au curaj să o spună pe față. În plus, nemulțumirea aceasta ar putea juca un rol important în relațiile internaționale, cu Gorbaciov, de exemplu; odată ce poporul este nemulțumit, s-ar putea crea o nouă bază de discuție, chiar în schimburile frățești dintre partide. Din păcate, avem semnale și din cealaltă parte: guvernul român a insistat întotdeauna asupra faptului că nu dorește să negocieze, că nu are nicio intenție să inițieze sau să participe la un dialog. De altfel, am făcut această tentativă acum 15 ani! Se spune că sunt foarte critic față de ce se întâmplă în România; da, îmi exprim deschis opiniile, dar singurul lucru pe care îl cer este deschiderea unui larg dialog republican, cu tot felul de opinii diferite. Sunt în continuare gata să le exprim pe ale mele, să le apăr și să le atac pe ale altora. Numai că trăim încă în norii de dinainte de Gorbaciov, totul este atât de fals în relațiile noastre cu realitatea, încât nu există practic nicio bază de discuție. Guvernul nu urăște nimic mai mult decât cuvântul „dialog“.

Ce credeți că ar putea obliga autoritățile la dialog?

O criză la cel mai înalt nivel al puterii, provocată de falimentul general, care nu mai e un secret pentru nimeni. Doar o astfel de criză ar putea duce la un fel de reevaluare a situației, într-un fel ca în China după moartea lui Mao, când o parte din aceiași oameni de la putere au început să vorbească altă limbă. Evident, și o presiune venită din partea societății, o nemulțumire generalizată, încă o iarnă precum cea care tocmai a trecut ar putea juca un rol important. Dar să nu uităm că societatea românească este una dintre cele mai controlate din Europa de Est, atât de infiltrată de putere și de poliție, încât este greu să coordonezi acțiuni la un nivel național. Și nu trebuie să subestimăm faptul că oamenii de la putere au învățat lecția Chinei,
a post-hrușciovismului și chiar și a post-brejnevismului, că sunt foarte precauți, căci, odată început un proces de schimbare, nu mai știi cum să-l îngrădești, cum să-l controlezi și mai ales nu știi dacă nu îți pune în primejdie propriul rol. Cred deci că, deși situația este destul de încordată, ea nu aduce vreo oportunitate într-un viitor previzibil. Dar să lăsăm o șansă pentru ceea ce cercetătorii și ceilalți nu au văzut sau au neglijat...

Ce impact ar putea avea retragerea de către Washington a clauzei națiunii celei mai favorizate?

Nu știu dacă este ceva foarte important. Cu siguranță, guvernul român, care afișează atâta mândrie și independență, va protesta și va spune că nu avem nevoie de această clauză; relațiile româno-americane se vor deteriora, la fel și schimburile culturale, cărora li se acordă întotdeauna o importanță secundară. Dacă americanii continuă aceeași politică, există riscul altor reacții. Dacă e numai un gest simbolic, nu va face mari valuri. Nu cred nici că ar putea avea cine știe ce importanță pentru poporul român. Retragerea clauzei poate provoca dificultăți în cadrul puterii, unde se află oameni care au mizat personal pe această carte, care nu sunt dispuși să fie umiliți în mod public și care vor reacționa.

Din punctul de vedere al societății, cum poate fi evaluată degradarea economică? Există o scădere a puterii de cumpărare, există dificultățile de aprovizionare, dar care sunt cifrele, semnele palpabile ale acestei degradări?

În toate țările din Est s-a instalat o economie de penurie – în măsuri diferite. La noi, de exemplu, vă propun să calculați totul în altă monedă decât cea obișnuită: moneda-timp. De exemplu, un kilogram de carne costă 40 de lei, dar nu se spune că el costă 40 de lei și opt ore de stat la coadă. Unui autobuz îi trebuie 20 de minute ca să ajungă de la un punct de plecare la destinație, dar dacă adaugi două ore de așteptare prin stații, este deja altceva. Situația a ajuns un coșmar la simplul nivel al nevoilor elementare. Calculată în această monedă, inflația este incredibilă. Și nu uitați că timpul este una dintre măsurile cele mai extensibile ale vieții și, când dezorganizezi economia în asemenea proporții, ceea ce pui în pericol sunt viețile, și nu confortul.

Dacă tot vorbim de timp, să vorbim și de starea vremii... Care au fost în iarna trecută semnele de ruptură și cum vă gândiți de pe acum la iarna viitoare?

La noi iarna a devenit un coșmar și este normal, deoarece distribuția priorităților este cel puțin ciudată. În materie de producție, exportul trece pe primul loc, pentru a se păstra nepătată imaginea liderului și a României în exterior. După asta vine restul, inclusiv spitalele, locuințele. Iarna a fost foarte grea, chiar dacă, meteorologic vorbind, a fost o iarnă normală. Prima iarnă a fost, să zic așa, mai sportivă. A doua a fost mai greu de suportat, a treia ne-a afectat rău de tot și acum este un coșmar, căci mai ales oamenii în vârstă încep să se întrebe ce se va întâmpla din noiembrie încolo, având în vedere că nu se vede niciun semn de îmbunătățire. Nu s-a făcut nimic în acest sens, consumul industrial este inuman. Consumul de energie va crește odată cu funcționarea „centrului politico-administrativ“ (Casa Poporului - n. red.). O parte din acest „blockhaus“, din aceste clădiri oficiale se va alimenta din rezervele Bucureștiului. Deci situația nu poate decât să se degradeze.

În Occident s-a auzit despre apariția unei mișcări de opoziție care s-ar baza pe respectarea drepturilor omului, ce informații aveți?

Din păcate, nu știu nimic mai mult decât dumneavoastră. Se trimit în Vest o grămadă de manifeste care apoi circulă în presă. Unele lucruri sunt interesante, există cu siguranță oameni de bună-credință, unii poate chiar au un cap politic, dar eu cred că aceste tentatrive sunt mai ales interesante la nivelul semnalelor pe care le dau. Lucrul care ne lipsește în mod esențial, repet, este atmosfera unui dialog. De vreme ce lucrurile sunt perfecte, la ce bun să mai schimbăm ceva?

Aveți în continuare sentimentul că sunteți un caz particular în această țară? Cum evoluează situația dvs. personală?

În principiu, nu-mi prea place să vorbesc de situația mea personală... M-am angajat în această „aventură“, chiar dacă lucrul mi se pare cu totul și cu totul normal. Spun ce cred și fac ce spun. Nu știu dacă sunt atât de singular, poate că sunt ceva mai cunoscut decât alții. Situația mea este departe de a fi roză, chiar dacă nu am așteptat niciodată să fiu ridicat în slăvi pentru ce spun. Dar viața mea e interesantă și am reușit, de bine, de rău, să fiu acceptat așa cum sunt, ceea ce pentru mine este important.

Continuați să credeți că sunteți mai „util“ aici decât în Vest. Cum vă explicați dorința de exil care a pus stăpânire pe România?

Exilul nu este o soluție de masă. N-ai cum să te gândești că un popor întreg va lua avionul și se va stabili aiurea. Exilul este o soluție personală pentru niște oameni care au poate unele capacități, poate ieșite din comun pentru timpurile pe care le trăim, pentru locul unde ne aflăm sau pentru oameni într-o situație fără ieșire. Eu, vă spun sincer, nu mă consider încă într-o situație fără ieșire și cred că duc la București o viață „normală“, deși mă exprim așa cum mă exprim.

Cât sunteți de urmărit, persecutat?

Am avut, bineînțeles, o grămadă de experiențe negative în ultimii ani. Despre care nu-mi place să vorbesc, evident, din motive pedagogice: ca să nu-i descurajez pe ceilalți. Avem nevoie de o cultură românească în exil. Hemoragia de creiere care a lovit din plin România în ultimii ani a avut ca rezultat reconstituirea unei culturi românești în diaspora, comparabilă și chiar superioară în unele privințe celei din România. Dar eu continui să cred că destinul poporului român este aici.

Interviu realizat De Arielle Thedrel (sub pseudonimul CAMILLE DESPREOCHES) la București, în 2 mai 1987,
publicat integral în L´autre Europe, nr. 14, 1987, pp. 97-104.

Traducere de LUMINIȚA BRĂILEANU