Regionalizarea. Europa şi România

În discursul public românesc conceptele de regiune şi regionalism s-au reactivat aproape exclusiv în legătură cu capacitatea de absorbţie a fondurilor europene, deci ca soluţii administrative la o chestiune tehnică a integrării europene. S-a pierdut din vedere că regiunile au roluri multiple. Unele regiuni de azi au fost pe vremuri entităţi teritorial-politice cu tradiţii proprii cultural-etnice, altele sunt percepute ca pur geografice (deşi sunt şi ele construcţii sociale) sau au fost create pur şi simplu ca subdiviziuni administrative pentru uniformizarea controlului statal al teritoriului naţional. Dincolo de această varietate, foarte mulţi cercetători consideră că regiunile vor deveni elemente instituţionale de bază în politica teritorială a statelor europene, împreună cu oraşele. După unii, această emergenţă regională trebuie văzută în paralel cu modificarea radicală a concepţiei despre modernitate.

Acestea sunt consideraţiile preliminare ce se impun când analizăm structura administrativă regională a statelor din Uniunea Europeană. Dacă excludem acum statele federale, cele două tipuri de bază sunt: statul regionalizat şi statul unitar.

Statele regionalizate sunt evoluţii mai recente, o serie de state europene au introdus un nivel mezo al sistemului de guvernare în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Conform unui studiu comparat de la European University Institute din Florenţa, se pot identifica cinci raţiuni pentru care statele procedează astfel: 1) recunoaşterea importanţei entităţilor regionale în dezvoltare economică; 2) restructurarea managementului sistemului social pentru o relaţie mai adecvată între pieţe şi politici publice; 3) răspuns la cererea unor regiuni istorice cu specific cultural-lingvistic aparte sau a unor minorităţi care constituie o majoritate locală; 4) încurajarea modernizării sistemului administrativ; 5) aducerea guvernării mai aproape de cetăţean.

Regiunile pot să aibă autonomie administrativ-politică foarte diferită, chiar şi puteri legislative, nu numai administrative, dar aceste puteri sunt controlate unilateral de puterea statală centrală. Când controlul asupra competenţelor regionale începe să devină bilaterală (regiunile obţin garanţii constituţionale şi încep să negocieze propriul statut), atunci are loc o trecere treptată spre o formă federală. Evoluţii de acest gen au avut loc în Belgia, Spania, iar mai nou în Italia.

În statele unitare există autoadministraţie la nivel local şi, eventual, la un nivel teritorial mai restrâns (provincie, district, judeţ etc.). În majoritatea cazurilor aceasta înseamnă o organizare omogenă: toate administraţiile locale şi teritoriale au statut şi competenţe identice. Dacă unităţi teritoriale mai mici (provinciile, judeţele) au şi ele organe alese direct (ca administraţiile locale) şi competenţe decizionale administrative ‒ nefiind numai forme deconcentrate ale administraţiei centrale de stat ‒, atunci statul este unitar descentralizat. Acest tip are la bază două modele istorice. În Franţa şi în ţările Europei de Sud modelul a fost instituit şi propagat de regimul lui Napoleon, în ţările Europei de Nord, în schimb, a existat o tradiţie puternică a autonomiei locale care a fost preluată „din mers“ şi modernizată de birocraţiile statale. Aceste din urmă state (mai ales cele scandinave) şi-au dezvoltat o structură unitară, dar cu autonomii locale largi şi consolidate.

Desigur, tipul regionalismului corelează şi cu dimensiunile teritoriale ale statului. Statele mai mici sunt unitare (Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Olanda) sau unitar descentralizate (Ungaria, Slovenia, România). Poziţia României în această enumerare este interesantă întrucât este statul cu teritoriul cel mai mare care se încadrează tipului unitar (descentralizat).

Toate celelalte state din UE de dimensiunea României sau mai mari se încadrează ori tipului federal (Germania), ori celui regionalizat; Italia, Spania şi Marea Britanie sunt regionalizate asimetric, Polonia este regionalizată simetric. Singura excepţie parţială este Franţa, care poate fi asimilată şi tipului unitar descentralizat, dar şi celui regionalizat (după reforma lui Mitterrand din 1982).

Regiunile politico-administrative pot fi cu sau fără statut special. Unde există, regiunile cu statut special introduc o asimetrie în sistemul regional prin componentele teritoriale care au competenţe sporite. Din cele 20 de regiuni ale Italiei, 5 au statut special (Sicilia, Sardinia, Trentino-Alto Adige cu Tirolul de Sud, Friuli-Venezia Giulia şi Vale d´Aosta), sistemul constituţional spaniol este organizat pe „asimetria negociată“ a regiunilor (numite „comunităţi autonome“), devoluţia din Marea Britanie a creat un statut „substatal“ Scoţiei, Irlandei de Nord şi Ţării Galilor.

S-a demonstrat prin studii comparate că toate federaţiile democratice mononaţionale vechi şi stabile sunt constituţional simetrice (Austria, Germania, Statele Unite, Australia, Argentina, Brazilia) şi toate federaţiile democratice multinaţionale şi stabile sunt constituţional asimetrice (India, Belgia, Canada). Fără îndoială, această constatare poate fi extinsă şi asupra statelor democratice regionalizate în care regiunile au un statut constituţional. Astfel, Spania, Italia sau Marea Britanie poate fi subsumată categoriei soluţiilor asimetrice stabile. Este un rezultat al studiilor comparate de care trebuie ţinut cont şi în România când se va discuta mai serios statutul regiunilor. //

Citeste si despre: proiect administrativ, stat centralizat, regiuni de dezvoltare, autonomie locala, administratie locala.