1992 versus 2014

În mod sigur, alegerile prezidenţiale din 1992 nu vor fi identice cu cele din 2014, dispunerea scenei politice fiind uşor diferită, iar România... o ţară cu totul alta. Însă dilemele cu care s-a confruntat opoziţia anti-FSN-istă acum 20 de ani pot fi utile ca punct de pornire pentru discuţii mai largi.

În urma rezultatelor scrutinului din de­cem­brie, s-a făcut o comparaţie între acest scrutin şi cel din 1990. Asemănările erau, la prima vedere, numeroase. Se poate vorbi despre dimensiunile victoriei - doar la aceste două scrutinuri o forţă po­litică a primit peste patru milioane de voturi la Ca­mera Deputaţilor; doar în aceste două ocazii o forţă po­litică a primit peste 60% din voturi. Alt aspect co­relează performanţa par­ti­de­lor istorice cu cea a ARD: un pic peste 1,2 milioane de votanţi.

Până la prezidenţialele din 2014 mai sunt doi ani. Primele alegeri de după cele din 1990 au avut loc... tot după doi ani, mai precis doi ani şi jumătate, în 1992. Poate că ar fi util să înţelegem mai bine ce s-a în­tâmplat acum 21 de ani şi să vedem în ce măsură factorii politici anti-PSD ar pu­tea să înregistreze o performanţă elec­to­rală mai bună decât cea de atunci. Punctul de pornire, după cum am arătat în pa­ra­graful anterior, este similar. Ce s-a făcut bi­ne la alegerile din 1992? Ce s-a greşit? Poate dreapta învăţa din greşeli? Poate re­peta ce s-a făcut corect?

1. În 1992, opoziţia faţă de Ion Iliescu s-a unificat aproape în totalitate sub forma CDR şi a susţinut un singur candidat, PNL a ales să nu facă parte din CDR, fiind „pedepsit“ de electorat cu cea mai slabă performanţă din istoria sa - pe de altă parte, nici nu s-a prezentat la scrutinul prezidenţial cu un can­didat propriu.

Pe baza situaţiei de acum, axa PDL-ADA-Traian Băsescu nu-şi poate permite pro­movarea a doi sau trei candidaţi, existând riscul major ca niciunul dintre ei să nu ajun­gă în turul doi. Această afirmaţie este adevărată fie că vorbim despre un can­di­dat unic al USL (cum sună Crin Antonescu vs. Dan Dia­conescu în finală?) sau des­pre candidaturi separate ale PSD, respectiv PNL (ai că­ror candidaţi, pe baza for­ţei organizaţionale, i-ar de­păşi pe toţi candidaţii opo­ziţiei, calificându-se cu lejeritate în turul decisiv).

2. În 1992, opoziţia a selectat un candidat aparte. S-a pornit de la un portret ge­ne­ral, renunţându-se la candidaţii din 1990 şi de fapt chiar la figuri din mediul politic. Apartenenţa la PCR era importantă, în­trucât FDSN acuza opoziţia că ar urma să-i prigonească pe membrii de partid din epo­ca ceauşistă. Rezultatul a fost mulţumitor: Emil Constantinescu a obţinut 31% din vo­turi în primul tur - la fel de mult ca şi Traian Băsescu acum cinci ani. În alt sens, candidatul CDR a obţinut aproape de două ori mai multe voturi decât Ion Raţiu+Radu Câmpeanu, cu doi ani mai devreme.

În clipa de faţă, opoziţia are mai mulţi pre­zidenţiabili. În realitate, situaţia este com­plicată şi nu foarte fericită. În urmă cu câ­teva luni, Adrian Papahagi evidenţia acest lucru printr-o declaraţie pe contul său de Facebook: „Nu cred însă că vom putea câştiga în 2014 cu nimeni care a fost lan­sat şi susţinut de Traian Băsescu“. Aceas­ta este o dilemă semnificativă pentru opo­ziţia non-PP-DD-istă, care se poate axa pe susţinerea unui candidat atipic, care să acopere clivajul dintre susţinătorii lui Tra­ian Băsescu şi oponenţii lui. O alternativă este o candidatură onestă, dar fără şanse re­ale de a capta noi votanţi, de exemplu Emil Boc. Mihai Răzvan Ungureanu, cel mai vizibil candidat la prezidenţiale, se află acum la graniţa dintre cele două mo­dele de candidaturi.

3. În 1992, oponentul CDR era slăbit de impactul celor două mineriade şi de ru­pe­rea FSN prin desprinderea aripii Ro­man. La primele alegeri de după revoluţie, Ion Ili­escu primise 12 milioane de voturi, acest număr înjumătăţindu-se după doi ani. În tot acest timp, însă, opoziţia a cres­cut timid, de la puţin peste 2 milioane de voturi la aproape 4 milioane. Din acest mo­tiv, Emil Constantinescu a şi pierdut ale­gerile.

Vom putea măsura abia în 2014 în ce mă­sură opoziţia non-PP-DD-istă are forţa să-şi maximizeze performanţa electorală. Candidaţii provenind de pe acest palier cumulează între 19% şi 30% în sondajele de opinie, în timp ce o candidatură sau două candidaturi provenind din USL adu­nă constant între 45% şi 55%. Semnele, din acest punct de vedere, sunt încu­raja­toare, o mare parte din distanţa de zeci de procente de la parlamentarele din iarnă fi­ind deja recuperată. Evident, dacă vor fi mai mulţi candidaţi ai opoziţiei, astfel de calcule sunt inutile.

4. CDR nu a planificat strategic în vederea turului doi. Avantajul lui Ion Iliescu faţă de Emil Constantinescu din primul tur (16%) s-a mărit în manşa decisivă la 23%. Acest lucru s-a întâmplat întrucât niciunul dintre electoratele terţiare nu a trecut de partea candidatului opoziţiei: atât sus­ţină­torii lui Funar, cât şi votanţii candidatului FSN au considerat că Ion Iliescu este mai apropiat de convingerile şi valorile lor. Acest tip de eroare a fost remediat în 1996.

În 2014, am avea o situaţie extrem de ase­mănătoare. Ea poate fi rezolvată prin jo­curi de culise sau prin scenarii a căror pro­babilitate este scăzută şi pe care nu le voi discuta aici.

În mod sigur, alegerile prezidenţiale din 1992 nu vor fi identice cu cele din 2014, dispunerea scenei politice fiind uşor di­fe­rită, iar România... o ţară cu totul alta. În­să dilemele cu care s-a confruntat opoziţia anti-FSN-istă acum 20 de ani pot fi utile ca punct de pornire pentru discuţii mai largi. Din motive lesne de înţeles, aceste discuţii nu prea au loc acum, ci sunt amâ­nate pentru anul viitor. //