De același autor
În mod sigur, alegerile prezidenţiale din 1992 nu vor fi identice cu cele din 2014, dispunerea scenei politice fiind uşor diferită, iar România... o ţară cu totul alta. Însă dilemele cu care s-a confruntat opoziţia anti-FSN-istă acum 20 de ani pot fi utile ca punct de pornire pentru discuţii mai largi.
În urma rezultatelor scrutinului din decembrie, s-a făcut o comparaţie între acest scrutin şi cel din 1990. Asemănările erau, la prima vedere, numeroase. Se poate vorbi despre dimensiunile victoriei - doar la aceste două scrutinuri o forţă politică a primit peste patru milioane de voturi la Camera Deputaţilor; doar în aceste două ocazii o forţă politică a primit peste 60% din voturi. Alt aspect corelează performanţa partidelor istorice cu cea a ARD: un pic peste 1,2 milioane de votanţi.
Până la prezidenţialele din 2014 mai sunt doi ani. Primele alegeri de după cele din 1990 au avut loc... tot după doi ani, mai precis doi ani şi jumătate, în 1992. Poate că ar fi util să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat acum 21 de ani şi să vedem în ce măsură factorii politici anti-PSD ar putea să înregistreze o performanţă electorală mai bună decât cea de atunci. Punctul de pornire, după cum am arătat în paragraful anterior, este similar. Ce s-a făcut bine la alegerile din 1992? Ce s-a greşit? Poate dreapta învăţa din greşeli? Poate repeta ce s-a făcut corect?
1. În 1992, opoziţia faţă de Ion Iliescu s-a unificat aproape în totalitate sub forma CDR şi a susţinut un singur candidat, PNL a ales să nu facă parte din CDR, fiind „pedepsit“ de electorat cu cea mai slabă performanţă din istoria sa - pe de altă parte, nici nu s-a prezentat la scrutinul prezidenţial cu un candidat propriu.
Pe baza situaţiei de acum, axa PDL-ADA-Traian Băsescu nu-şi poate permite promovarea a doi sau trei candidaţi, existând riscul major ca niciunul dintre ei să nu ajungă în turul doi. Această afirmaţie este adevărată fie că vorbim despre un candidat unic al USL (cum sună Crin Antonescu vs. Dan Diaconescu în finală?) sau despre candidaturi separate ale PSD, respectiv PNL (ai căror candidaţi, pe baza forţei organizaţionale, i-ar depăşi pe toţi candidaţii opoziţiei, calificându-se cu lejeritate în turul decisiv).
2. În 1992, opoziţia a selectat un candidat aparte. S-a pornit de la un portret general, renunţându-se la candidaţii din 1990 şi de fapt chiar la figuri din mediul politic. Apartenenţa la PCR era importantă, întrucât FDSN acuza opoziţia că ar urma să-i prigonească pe membrii de partid din epoca ceauşistă. Rezultatul a fost mulţumitor: Emil Constantinescu a obţinut 31% din voturi în primul tur - la fel de mult ca şi Traian Băsescu acum cinci ani. În alt sens, candidatul CDR a obţinut aproape de două ori mai multe voturi decât Ion Raţiu+Radu Câmpeanu, cu doi ani mai devreme.
În clipa de faţă, opoziţia are mai mulţi prezidenţiabili. În realitate, situaţia este complicată şi nu foarte fericită. În urmă cu câteva luni, Adrian Papahagi evidenţia acest lucru printr-o declaraţie pe contul său de Facebook: „Nu cred însă că vom putea câştiga în 2014 cu nimeni care a fost lansat şi susţinut de Traian Băsescu“. Aceasta este o dilemă semnificativă pentru opoziţia non-PP-DD-istă, care se poate axa pe susţinerea unui candidat atipic, care să acopere clivajul dintre susţinătorii lui Traian Băsescu şi oponenţii lui. O alternativă este o candidatură onestă, dar fără şanse reale de a capta noi votanţi, de exemplu Emil Boc. Mihai Răzvan Ungureanu, cel mai vizibil candidat la prezidenţiale, se află acum la graniţa dintre cele două modele de candidaturi.
3. În 1992, oponentul CDR era slăbit de impactul celor două mineriade şi de ruperea FSN prin desprinderea aripii Roman. La primele alegeri de după revoluţie, Ion Iliescu primise 12 milioane de voturi, acest număr înjumătăţindu-se după doi ani. În tot acest timp, însă, opoziţia a crescut timid, de la puţin peste 2 milioane de voturi la aproape 4 milioane. Din acest motiv, Emil Constantinescu a şi pierdut alegerile.
Vom putea măsura abia în 2014 în ce măsură opoziţia non-PP-DD-istă are forţa să-şi maximizeze performanţa electorală. Candidaţii provenind de pe acest palier cumulează între 19% şi 30% în sondajele de opinie, în timp ce o candidatură sau două candidaturi provenind din USL adună constant între 45% şi 55%. Semnele, din acest punct de vedere, sunt încurajatoare, o mare parte din distanţa de zeci de procente de la parlamentarele din iarnă fiind deja recuperată. Evident, dacă vor fi mai mulţi candidaţi ai opoziţiei, astfel de calcule sunt inutile.
4. CDR nu a planificat strategic în vederea turului doi. Avantajul lui Ion Iliescu faţă de Emil Constantinescu din primul tur (16%) s-a mărit în manşa decisivă la 23%. Acest lucru s-a întâmplat întrucât niciunul dintre electoratele terţiare nu a trecut de partea candidatului opoziţiei: atât susţinătorii lui Funar, cât şi votanţii candidatului FSN au considerat că Ion Iliescu este mai apropiat de convingerile şi valorile lor. Acest tip de eroare a fost remediat în 1996.
În 2014, am avea o situaţie extrem de asemănătoare. Ea poate fi rezolvată prin jocuri de culise sau prin scenarii a căror probabilitate este scăzută şi pe care nu le voi discuta aici.
În mod sigur, alegerile prezidenţiale din 1992 nu vor fi identice cu cele din 2014, dispunerea scenei politice fiind uşor diferită, iar România... o ţară cu totul alta. Însă dilemele cu care s-a confruntat opoziţia anti-FSN-istă acum 20 de ani pot fi utile ca punct de pornire pentru discuţii mai largi. Din motive lesne de înţeles, aceste discuţii nu prea au loc acum, ci sunt amânate pentru anul viitor. //
