De același autor
Îmbrăcat într-o salopetă murdară, cu sticla spartă a lămpașului de pe casca de protecție, cu o mână rezemată pe o bâtă de aproape de un metru și cu o pâine mult prea albă pentru mâna sa stângă, umflată și înnegrită de pământul pe care l-a tot scormonit în măruntaiele lui, un miner stătea în genunchi într-o biserică din centrul Capitalei, în acele zile de 13-15 iunie 1990. Din altar, preotul paroh auzea bine zgomotele străzii, depășite doar de sirenele mașinilor de poliție. Îl zărește pe miner și cu tâmplele zvâcnind de un impuls de mânie se îndreaptă spre el, uitând unde se află.
„Ce cauți aici? Omori oameni și vrei să stai în fața lui Dumnezeu. Te scuipă biserica afară. Ucigașule de tineri și nevinovați. Să cadă mânia cerească peste capetele voastre…”
„Sfinte domn părinte, rostește minerul cu un accent ardelenesc, nu mor pe nimeni.„
„Dar ce faci cu parul acela? Nu ai dat cu el pe stradă și ieri, și azi și îl aduci în biserică?”
„Botă am luat și eu domn părinte, ca să vadă că am și eu că mă ia ei pe mine la omor. Dar nu omor pe nimeni, mă vede Dumnezeu. Am luat pâine cea de toate zilele să mânc, am venit aici să nu văd prăpăd. Nu am venit pentru omor. Ni s-o zîs că țara piere că o venit străinii, că să îi alungăm pe golani, pe străini și trădători. Poi nu am vrut să venim atâta amar de drum, dar ne-o scris pe condică și ne-o suit și până aici ne-o adus că o zîs că nu mai apucăm la mină, dacă nu venim. Am copii și nu vreau să omor copiii nimănui, domn părinte, cu iertare să fie…”. Şi a continuat să curgă vorba tărăgantă a minerului ca o spovadă pentru ce nu a făcut, dar a văzut că s-a făcut pe stradă.
E doar un fragment din cele spuse atunci. Mi le-a povestit unul dintre protagonişti şi mi le-am amintit acum, la 23 ani distanță.
O lume sărăcită şi speriată de viitorul care se apropia în tonuri mai mult de negru spre gri s-a întâlnit cu o lume care nu mai dorea să rateze şansa de a fi din nou manipulată, cei care de abia îşi vindecaseră rănile cărnii de la revoluţie, dar nu şi pe cele ale sufletului. Între aceste două lumi s-au pus spre asmuţire aceiaşi care au înscenat măcelul din decembrie 1989. Iar aceste două lumi zăpăcite s-au ciocnit fără ca măcar să se înţeleagă: minerii veniţi din valea lor izolată şi controlată de şefii lor şi tinerii şi doritorii de libertate, ca şi minerii, dar care îi cunoşteau la fel de puţin pe ceilalţi.
Şi au murit din nou oameni, s-au murdărit din nou alţii pe mâini de sânge. Au fost amăgiţi că tocmai şi-au apărat ţara şi viitorul, deşi doar ce terminaseră câteva speranţe cu bâtele şi cizmele lor asmuţie peste corpurile asemenea trupurilor copiilor multora dintre ei.
Din păcate, ţara s-a întors la ale sale şi nimeni nu a terminat o spovadă începută de acel miner. Peste România, deja membră a UE, planează acelaşi secret al crimei multiplicată la revoluţie, continuată la Tg. Mureş, reînnoită ca un blestem cu mineriadele.
Toată această stare e ca o tensiune care a rămas blocată şi împiedică la rândul ei o creştere normală a unei ţări. Această „taină” a răului păstrată în continuare. Și putem enumera: taina crimelor de 60 de ani ai regimului comunist, taina măcelului revoluției, victimele conflictelor interetnice aprinse artificial, desghiogații mineriadelor cu oasele frânte pentru un pericol imaginar pe care l-ar putea reprezenta… de fapt cel mai mare pericol: spovada despre crimele repetate.
Iar de aceea avem de ce să ne spunem: tot ei, taie și spânzură. De ce ar dori o așa spovadă. E pericol de limpezire. Cine vrea asta? Chiar și după atâția ani. Cui îi este frică?
Articol publicat si pe site-ul Şi totuşi e adevărat!.
