Falsele promisiuni ale gândirii neostângiste postmoderne (II)

Când noua gândire unică de stânga a cucerit minţile tinerilor occidentali din anii 1960, cea mai prosperă generaţie din istorie de până atunci, ea a părut şi încă pare multora dintre ei, ajunşi acum la senectute, nimic altceva decât o aducere la zi sau o aprofundare a liberalismului, înţeles cvasi-marxist ca „progresism“ inevitabil. În realitate însă, gândirea neostângistă nu face decât să paraziteze câteva idei liberale, să le caricaturizeze şi să le întoarcă împotriva liberalismului însuşi.

Liberalismul a susţinut, întotdeauna, ca o chestiune fundamentală de principiu, uni­versalitatea drepturilor naturale ale in­di­vidului, indiferent de origine socială, sex, rasă, limbă ş.a.m.d., şi a fost în avangarda luptei pentru consacrarea treptată a aces­tora, prin abolirea juris­pru­denţelor separate de clasă so­cială şi a sclaviei, în cursul sec. XVIII-XIX. De ase­me­nea, liberalismul a fost cel care, de-a lungul sec. XIX şi al sec. XX, a susţinut şi, în cele din urmă, a con­sa­crat egalitatea în drepturi na­ţionale şi civile a popoarelor, respectiv a grupurilor religioase, etnice şi sociale oprimate sau discriminate de o manieră instituţionalizată. De la Mary Wollston­craft, în sec. XVIII, şi până la extinderea dreptului de vot femeilor, între începutul şi mijlocul sec. XX, tot liberalismul a fost cel care a susţinut, treptat şi în paralel cu transformările sociale aduse de capitalism, creşterea rolului public şi politic al fe­me­ilor. Alte principii liberale, corelative ideii de libertate personală, au dus, treptat, la re­­formarea sistemului juridic, în sensul eliminării infracţiunilor de gândire, de ex­presie şi al privării de libertate pentru trans­gresiile morale de tot felul care nu fac victime şi care nu sunt altceva decât com­portamente la care consimt cu bună ştiinţă şi asumându-şi consecinţele nişte indivizi adulţi.

Liberalismul a fost şi este, în egală măsură, în primul rând o filo­so­fie politică a păcii, fără a nega dreptul legitim la autoapărare, atât în interiorul unei naţiuni, cât şi între naţiuni, ilustrându-se în acest sens prin opoziţia faţă de putere arbitrară, abuz şi violenţă, respectiv imperialism, colonialism, agresiuni şi războaie de cu­ce­rire în general, deşi gânditorii liberali nu au găsit încă o formulă magică prin care să asigure pacea eternă în lume. În sfârşit, tocmai creşterea extraordinară a bună­stă­rii sub auspiciile liberalismului, prin extin­derea de regulă paşnică a capitalismului global, începând cu zorii epocii moderne şi până astăzi, a dus la o sporire extra­or­dinară a prosperităţii, a calităţii vieţii şi a nivelului de trai, a speranţei de viaţă şi a siguranţei zilei de mâine pentru oamenii de rând din tot mai multe părţi ale lumii, care le permite în prezent să aibă o mai ma­re preocupare pentru mediu, natură, animale şi alte valori postmateriale decât au avut vreodată anterior şi care a ali­men­tat şi încă alimentează aşteptări noi şi tot mai ridicate, provocând, în mod para­doxal, nerăbdare şi neînţelegeri privind ide­ile şi mijloacele prin care o mai mare dez­voltare poate fi obţinută.

Noua Stângă a reuşit însă să întoarcă pe dos şi să golească de orice sens toate aces­te venerabile idei liberale, fin distilate de-a lungul timpului şi cu greu, ba chiar încă incomplet, puse în practică. Din ideea libe­rală de egalitate în drepturi, intelectualii şi activiştii neostângişti au creat un ins­trument retoric pentru tot felul de noi aşa-numite „drepturi speciale“, de fapt nişte măsuri preferenţiale pentru tot felul de grupuri de indivizi, fie femei, bătrâni, persoane de o anumită origine sau cu anumite preferinţe ş.a.m.d., ba chiar şi pentru animale, ajungându-se într-un fel la o nouă jurisprudenţă su­prapusă pentru fiecare „sta­re“, ca în epoca feudală, în care există câte un oficiu sau program guver­namen­tal care să reprezinte, ape­re, reglementeze şi promoveze fiecare grup în parte, numai că, de data aceasta, lu­crurile nu se mai fac în numele ierarhiilor şi inegalităţii, ci chiar în numele unei egalităţi pulverizate până la nonsens. În acelaşi timp, din ideea liberală de to­le­ranţă, aceiaşi intelectuali şi activişti neo­stângişti au făcut de regulă un instrument retoric pentru intoleranţă faţă de orice va­lori sau norme morale, culturale sau reli­gioase care nu se pliază impulsului lor de uniformizare haotică a lumii şi luptei ideo­logice împotriva unei închipuite „explo­atări culturale“. În sfârşit, idealurile libe­rale de libertate maximă pentru toţi in­divizii, o lume paşnică şi o ameliorare con­tinuă a vieţii oamenilor au capotat de mul­te ori, în cazul unor intelectuali şi activişti neostângişti, în propuneri ridicole de democraţie radicală sau participativă, pre­cum autoguvernarea populară în stradă sau pe Internet, o apărare deschisă a unor re­gimuri totalitare, dictatoriale sau teo­cratice ori o apologie naivă a autarhiei şi vieţii primitive presupus idilice din unele ţări subdezvoltate.

În statele din „lagărul sovietic“, cum erau cunoscute Europa Central-Estică şi URSS înainte de căderea comunismului, in­flu­enţa mişcării neostângiste occidentale din anii ’60 a fost indirectă, firavă şi de un ca­racter cvasiclandestin, fiind practic asi­milată, ca o gură de aer proaspăt, ideii de li­bertate occidentală. În acea vreme, în blocul comunist domnea marxismul dur, de tip „clasic“, leninist, nu o mişcare „con­traculturală“ de gherilă. Ca urmare, egalitatea – cât mai reală – de clasă, sex, rasă, origine sau formaţie culturală s-a re­alizat de sus în jos, coercitiv, prin pro­pagandă, muncă în fabrică şi pe şantier, în­regimentare în serviciile publice, elimi­narea fizică sau marginalizarea elitelor cul­turale ş.a.m.d., creându-se cu totul alte pro­bleme şi preocupări decât în Vest (fe­mei care munceau, probabil adesea îm­po­triva voinţei proprii, şi la uzină, şi acasă; copii crescuţi de bunici şi cu cheia la gât de la patru-cinci ani versus femei care nu mai doreau să fie casnice întreţinute de soţi, fără o carieră şi ocupate exclusiv cu ci­na şi creşterea copiilor ş.a.m.d.). În sfârşit, în Est progresul laicizării s-a făcut prin suprimarea practicii libere a religiei, persecutarea clerului şi distrugerea multor asociaţii şi lăcaşuri de cult, nu printr-o relativă scădere a participării religioase, ca urmare a schimbării moravurilor într-o societate tot mai prosperă şi a mutaţiilor culturale suferite de înclinaţiile religioase ale oamenilor.

Căderea comunismului nu a re­ve­lat doar falimentul acestui sis­tem economic şi politic care s-a dorit mai „progresist“ decât toa­te, dar şi paradoxurile de la baza unei societăţi însărăcite şi deculturalizate, în care egalitatea şi uniformizarea erau to­tuşi cuvinte de ordine. În timp ce în Vest structura politică liberală, moştenirea cul­turală exprimată liber şi prosperitatea crescândă au dus – chiar şi fără agitaţia şi distorsiunile ideologice neostângiste – la o ameliorare naturală a stării minorităţilor şi doleanţelor de tot felul, în ţările din Est, „îngheţul comunist“, sărăcia şi decul­turalizarea, a ţinut în viaţă şi chiar a ac­centuat anumite comportamente sociale şi moduri de gândire arhaice, stereotipice sau intolerante, exemplul cel mai notabil fi­ind practicile problematice din sânul unei bune părţi a comunităţii rome (că­sătorii aranjate cu minori etc.) şi mefienţa majorităţii populaţiei faţă de membrii acestei comunităţi, în ciuda eforturilor integraţioniste ale regimului comunist.

Deşi pare să ofere un program soci­a­lismului defunct, Noua Stângă este mai de­grabă un amestec de bagaj istoric occi­dental, neînţelegeri, lozinci şi atitudini de frondă juvenile, care nu are mai nimic de contribuit în ce priveşte adresarea pro­blemelor contemporane. Cu atât mai pu­ţin au ideile neostângiste de făcut con­tribuţii semnificative la dezbaterile şi pro­blemele din ţări mai puţin dezvoltate pre­cum România, care încearcă să prindă din urmă Vestul după 50 de ani de rataj istoric şi care ar face bine să îmbrăţişeze o filo­sofie politică autentic liberală, centrată pe individ, domnia legii şi capitalism. Aşa cum ştim de la Gabriel Tarde şi Eugen Lo­vinescu, ţările mai puţin dezvoltate suferă inevitabil un proces de aculturare din partea ţărilor mai dezvoltate, prin care are loc un transfer benefic, dar adesea di­ficil, de cunoaştere, obiceiuri sociale şi idei politice. Din nefericire, acest proces de aculturare poate avea şi efecte nocive acolo unde intelighenţia, liderii politici şi alte categorii sociale care intră în contact cu cele mai „progresiste“ idei din ţările dezvoltate nu au discernământul să dis­tingă între ideile bune, care trebuie adop­tate, atent adaptate la condiţiile locale şi apoi emulate, şi ideile rele, adesea ridi­cole, chiar catastrofale, care trebuie evi­ta­te şi respinse. Aceasta este problema aşa-numitelor „forme fără fond“, conform diag­nosticului pus de Titu Maiorescu şi de alţi intelectuali români din secolul XIX. Deşi mai puţin intens ca acum un secol şi jumătate, această problemă se manifestă astăzi din nou în România, cu rezultate deo­potrivă comice şi mortale, aşa cum e, spre exemplu, cazul consacrării pe filieră neostângist-ecologistă a unui „drept la viaţă“ al numeroşilor câini fără stăpân din Bucureşti şi alte oraşe, săptămânal res­ponsabili de victime umane, prin Decizia Nr. 1 a Curţii Constituţionale a României din 11 ianuarie 2011.

Sigur, marxismul cultural neo­stân­gist nu este un import ideatic „pro­gresist nociv“ de o mag­ni­tudine comparabilă cu „im­por­tul“ marxismului leninist – odi­nioară una dintre marile idei „pro­gre­siste“, adoptată fanatic de la intelectuali occidentali marginali de către inte­lighen­ţia din cele mai înapoiate ţări semi­euro­pene, asiatice, sud-americane sau africane (Rusia, China, Cambodgia, Cuba, Nica­ra­gua, Etiopia etc.), ca un panaceu pentru un salt miraculos dincolo chiar şi de ţările dezvoltate în evoluţia socială –, însă efec­tele dezastruoase şi corozive pe care le poate avea îmbrăţişarea fără spirit critic a unor idei proaste sau nepotrivite de către o societate neaşezată, complexată şi cu o elită de o calitate foarte scăzută nu pot fi deloc subestimate. //