Adevarata defilare de 1 Decembrie

Anul acesta, sarbatoarea nationala s-a petrecut cu ceva mai putine excese patriotarde si cu putin mai mult bun-simt decat pe vremea regimului Iliescu. Sunt cateva diferente care merita sa fie remarcate.
Inainte de orice, mi s-a parut programul Televiziunii nationale ceva mai decent si mai rational ca altadata. Nu e un secret pentru nimeni ca acest post devenise un fel de vitrina a politicienilor puterii, care nu se sfiau sa foloseasca chiar si Ziua Nationala pentru a-si face reclama. Nici anul acesta nu am fost scutiti de asemenea derapaje, cum a fost acela al penibilului “finantator” al unei echipe de fotbal, care s-a lansat într-un delir de grandoare sub ochii îngaduitori ai prezentatoarei, care nu a intervenit în nici un fel. În cele din urma însa, programul a fost mai adecvat decat în alti ani.
In al doilea rand, as vrea sa remarc, ca un gest de sanitate, retinerea de care a dat dovada actualul presedinte al Romaniei în materie de avansari în grad. Sub regimul Iliescu, Cotrocenii adaposteau în aceasta perioada o ceremonie ce parea desprinsa din filmele sovietice despre eliberarea Leningradului. Zeci de ofiteri rotofei îsi primeau tresele de generali din partea unui presedinte care îsi pierduse simtul masurii. De data aceasta, seful statului nu a ridicat în grad decat doi generali, aratand ca doreste restabilirea prestigiului acestui grad. Ma tem ca va fi nevoie de mai mult decat de asemenea gesturi simbolice, dar poate fi si acesta un început.
Din pacate însa, nici anul acesta nu am scapat de manifestari aberante. Un top al acestora ar trebui sa cuprinda, cu siguranta, momentul grotesc oferit de ProTV atunci cand a difuzat imnul national în versiunea “manea”. Chiar nu exista un articol în Codul Penal care sa acopere asemenea ofense?
Alt eveniment jenant a fost aparitia actualului primar general al Capitalei la aprinderea luminilor de sarbatori. Scena a parut desprinsa din Batman 2, cu singura deosebire ca la Bucuresti s-au auzit huiduielile celor din piata. In cele din urma, recunosc ca m-am bucurat ca primaria a aruncat miliarde pe becuri colorate, pentru ca astfel am putut sa îl vad si eu pe domnul primar. El mai exista si chiar o duce bine. Nu la fel se poate spune si despre orasul pe care îl pastoreste, dar nu putea lasa un asemenea amanunt sa îi strice veselia, nu-i asa?
Prima în clasamentul ororilor este, cu siguranta, întamplarea de la Monumentul Eroului Necunoscut, din Parcul Carol, unde am vazut, cu totii, din transmisia televizata, cum politicienii nostri cascau, se întindeau sau chicoteau în timpul ceremoniilor solemne de depunere a coroanelor de flori. La monumentul închinat memoriei celor care au cazut pe campul de batalie, actualii politicieni au facut balci. Ce mai e de comentat aici? Insa dintre toate felurile în care romanii au ales sa petreaca Ziua Nationala, pe mine nici unul nu m-a miscat cum a facut-o privelistea celor care stateau la coada pentru a prinde, a doua zi, un loc la interviul pentru angajarea pe plantatiile de capsuni din Spania. A plouat pe 1 Decembrie, o ploaie rece, aspra, care a cazut peste sutele de persoane adunate în fata oficiului de recrutare, care au stat acolo si noaptea, pentru a prinde un loc în fata a doua zi. Ii tinea in acel loc disperarea de a nu îsi putea hrani familiile în propria lor tara. Nu am vazut nici un politician care sa vina la ei. Nu am vazut nici un primar de sector sa le dea si lor fasole si carnati, din care au împartit prin pietele pe unde cautau voturi. Nu am vazut nici un ministru, în aceasta zi, sa le spuna o vorba buna acestor oameni, care au scos economia Romaniei din stadiul acelei faimoase “cresteri zero” de pe vremea cand Cabinetul era condus de specialistii în finante ai Securitatii sau ai Comitetului Central. A fost doar o televiziune care s-a dus si i-a întrebat de ce stau acolo, în frig si în ploaie. Iar raspunsurile lor sunt un adevarat rechizitoriu la adresa felului în care aceasta tara este condusa, iresponsabil, de peste cincisprezece ani. “Nu mai putem trai aici!” “Nu avem nici un viitor pentru copiii nostri în Romania!” “Doar acolo, în strainatate, mai avem o speranta!”
Stiti care este paradoxul sarbatorii de 1 Decembrie? Am sarbatorit Unirea într-o tara mai dezbinata ca niciodata. Spun “tara” din respect pentru înaintasii care au murit ca sa avem noi astazi pentru ce asculta imnul pe muzica lautareasca, printre pahare de sprit. Pentru familiile care si-au pierdut copiii luati la oaste, ca sa vedem astazi o armata ai carei ofiteri par sa aiba mai multe dosare penale decat diplome de scoala. Pentru oamenii care s-au dus pe jos la Alba Iulia, atunci, în 1918, ca sa traim noi si sa vedem ce automobile de lux îsi mai cumpara Camera Deputatilor. Realitatea este însa ca nu traim într-o tara. Traim într-un fel de mare autogara, de unde pleaca autocarele catre Barcelona, Roma sau Budapesta. Un loc hobbesian, unde fojgaie tot felul de borfasi ce vamuiesc bagajele celor aflati în trecere.
Sarbatoarea Unirii nu se face în primul rand cu cocarde si cu mititei. Se face printr-o atitudine de respect fata de valorile celor de la 1918. Ati vazut dumneavoastra asta la clasa noastra politica?
Am vazut, în schimb, ipocrizie cat cuprinde. Actualul presedinte s-a afisat, cu o seara înainte, în loja unui stadion suspendat pentru sloganuri rasiste, alaturi de un individ urmarit de Fisc pentru neplata impozitelor. A doua zi, acelasi presedinte s-a afisat cu fosta sa consiliera, blonda care nu stia pe ce lume este si al carei sot s-a îmbogatit investind în cateva sepci si pixuri, pentru a încasa taxele soferilor din parcarile concesionate atat de generos de primarie. Cat despre George Copos (nu sunt sigur ca îmi amintesc corect numele acestui personaj, despre care îmi e rusine sa aud ca este “viceprim-ministru” al Romaniei), l-am vazut cinstindu-se cu fotbalistii la restaurant. Probabil ca, pentru acest individ, notiunea de “conflict de interese” nu are nici un înteles. Nu credeam ca am sa ajung vreodata aici, dar trebuie sa admit ca actualul sef al Camerei Deputatilor are dreptate, pe undeva, cand afirma ca exista “doua Romanii”. Ele au sarbatorit diferit Ziua Nationala. Unii au sarbatorit-o la televizor, laudandu-se pe sine, dupa care au dat fuga la vilele lor din strada Zambaccian, sa se dreaga cu sampanie frantuzeasca.
Cat despre Romania de maine, nici nu stiu daca mai are sens sa vorbim despre ea. Televiziunea de stat a difuzat, de dimineata, interviuri cu tineri care erau întrebati ce sarbatoreste tara aceasta pe 1 Decembrie. Raspunsurile au fost aiuritoare. Marea majoritate nu avea nici o idee. De ce ar avea, însa, de vreme ce, conform tuturor sondajelor, majoritatea acestora oricum planuieste sa emigreze?
Ce ne învata istoria acelei zile din 1918 este ca tara noastra a fost, mai înainte de orice, un proiect cultural si o comunitate afectiva. Inaintasii nostri nu s-au dus la Alba Iulia ca sa ceara 11% în plus la salariu. Adunarea de atunci nu a cerut pasapoarte sau abonamente subventionate pe calea ferata. Acei oameni au cerut libertate, scoli si respect. Ce fel de Romanie le sarbatoreste astazi faptele? Una cu steaguri atarnate de stalpii de care sunt agatate reclame ilegale? Una în care elevii sunt înjunghiati în cabinetul directorului liceului? O tara în care fostul suveran se judeca prin tribunale cu statul?
Stau în apropiere, asa ca am trecut pe langa acei oameni care au asteptat noaptea, în ploaie. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc ca aceasta este adevarata defilare de Ziua Nationala, coloana aceea care rabda în tacere, pregatita sa plece din tara aceasta. Am defilat si eu pe langa ei, am defilat cu totii, fiecare în parte, prin acea ploaie, cine mai stie încotro? Aceasta a fost sarbatoarea Unirii noastre.