Distrugerea Universitatii

Noi am ajuns in punctul in care, in aceasta tara, nu mai avem universitati decat cu numele. Universitatea a fost de facto abolita, iar locul sau este luat acum de un fel de scoli de meserii cu orar seral.
Credeti ca exagerez? Haideti sa vedem. Am in fata testele scrise ale unei grupe de anul I. Multe din acestea contin lucruri de neimaginat la nivel de facultate (exemplele provin, fiecare, de la studenti diferiti). Greseli de gramatica: “Constiinta i-l anunta, ii da semnal”. “Impusa de vre-o regula”. “Se supune unei singuri legi”. Nonsensuri: “Robinson isi ghideaza viata inconstient, in functie de dictatele constiintei”. Exprimari schioape: “Citatul realizeaza trecerea intre doua situatii”. “Daniel Defoe a reusit prin arta cu care a manuit cerneala”. Aberatii: “Protagonistul este ingradit exclusiv de apa”. “In starea civila constientul este oarecum limitat”. Ce legatura au acesti oameni cu notiunea de “student”? Din fotografiile de epoca ne privesc studentii de altadata, niste domni imbracati elegant. Profesorii lor ar avea un soc daca ar intra acum intr-un amfiteatru. La cursul meu am un public ce seamana mai degraba cu un autocar de fete de clasa a X-a care se intorc dintr-o excursie pe litoral.
Pe undeva, vinovati pentru prabusirea standardelor universitare sunt si studentii. In zilele noastre, meseria de student e vazuta ca un fel de slujba part-time, o ocupatie de care iti aduci aminte de doua ori pe an, cand frunzaresti notitele vreunui coleg. Vinovata e si societatea, care a facut presiuni ca Universitatea sa se transforme intr-o fabrica de diplome. Mai tineti minte scenele de la Medicina, de pe vremea cand erau 20 pe un loc si se afisau listele cu cei admisi? Cu parinti catarati pe garduri si matusi rasfoind manuale de anatomie? Dupa 1990 portile facultatilor s-au dat de perete, in fata asaltului unei mase care dorea ca urmasii ei sa aiba un gen de certificat care sa le permita sa parvina prin ierarhia oficiala. Vinovati suntem si noi, cei din Universitate, ca nu ne-am impotrivit. Principalul vinovat, insa, nu este altul decat statul.
Oricat de surprinzator ar fi pentru unii, care isi imagineaza ca statul e un fel de Alfa-si-Omega al vietii sociale, Universitatea nu este, la originile si in natura ei, o institutie a statului. Nici in zilele noastre universitatile importante din lume nu sunt, majoritatea, “de stat”. Harvard, Stanford, Yale, Princeton sunt universitati private. Oxford si Cambridge sunt federatii de colegii independente. Universitati de stat propriu-zise apar abia in secolul al XIX-lea, dupa intemeierea Universitatii din Berlin. Dar si atunci ele se bucura, mult timp, de un grad de autonomie remarcabil, fiind adesea in opozitie cu puterile oficiale.
Istoria aceasta este importanta pentru ca ne spune ceva despre natura Universitatii. Ea nu este o scoala de meserii, unde invata viitorii functionari publici. Universitatea este o adunare, un “colegiu” daca vreti, al unor savanti al caror scop este cultivarea artelor liberale. Pentru a face acest lucru ei isi atribuie, sau le este recunoscut din partea autoritatilor, un statut aparte.
Multe universitati cu adevarat mari urmeaza si acum acest model. Din pacate la noi, ca si pe aiurea, si-a facut loc o conceptie dupa care exista ceva numit “invatamant superior”, care reuneste, de-a valma, ei bine, toate “institutiile de invatamant superior”. Statul roman, in perioada sovietizarii societatii romanesti, a aplicat exact aceasta politica. Rezultatele sunt devastatoare. S-a ajuns acum sa nu mai existe nici o diferenta de principiu, administrativ vorbind, intre Universitate si alte institute. Toate au fost botezate, la repezeala, “universitati”. Avem o “universitate” de teatru si film, una de ingineri, alta de medicina, alta de muzicanti. Banuiesc ca avem si una de batut mingea. Ideea ca Universitatea are un destin unic, acela de a reuni, in libertate, pe cei care cauta implinirea spiritului, a disparut. Asa ne-am trezit cu “profesori universitari” in handbal, cu “asistenti universitari” in contabilitate si cu “doctori” in acordeon.
Nu am nimic impotriva celor care practica aceste meserii. Socotesc chiar ca unele sunt foarte onorabile. Dar ele nu au nimic de-a face cu spatiul unei universitati demne de acest nume. De altfel, in Occident multe universitati nu au asemenea departamente. Calificari in actorie, dans sau stiinta administratiei se deprind in institute speciale, separate. Confuzia insa si-a facut loc si in interiorul Universitatii insesi. Iata, am ajuns la ridicola situatie sa avem o “facultate de jurnalistica”, la universitatea de stat, cu toate ca mass-media este, in imensa sa majoritate, privata. Facultatea de filozofie are un program de Master - tineti-va bine! - in “Managementul cunoasterii. Managementul proiectului”. Pe cand un doctorat in stiinta cofetariei?

Asfixierea financiara

Toate aceste lucruri au un scop precis: marginalizarea facultatilor veritabile, adica acelea unde se invata istoria sau o stiinta teoretica, gen fizica, matematica sau sociologia. Amestecul genurilor nu este decat inceputul. El permite statului sa aplice, in Universitate, aceleasi politici iresponsabile pe care le-a experimentat in alte sectoare. Una dintre acestea este asfixierea financiara.
As vrea ca cititorii mei sa fie constienti de un lucru: universitatile au atat de putini bani, incat acestea, de fapt, nici nu prea functioneaza ca atare. Putinele studii sistematice asupra performantei academice romanesti sustin si ele aceasta asertiune. Numarul lucrarilor stiintifice publicate in jurnale si la edituri reputate este infinitezimal. Numarul reuniunilor stiintifice internationale organizate in Romania este aproape zero. Deplasarile in scop stiintific sunt si ele aproape inexistente. Unele domenii (genetica, cosmologia), care prin natura lor presupun cheltuieli substantiale pentru cercetare, sunt aproape blocate.
Universitatile noastre nici nu mai reusesc sa prezinte aparenta unor spatii universitare. Intrati intr-o biblioteca de facultate. Imaginea e jalnica: rafturi de fier forjat, cateva sute de volume, multe provenite din donatii. Insa o viata stiintifica nu poate sa se mai bazeze pe biblioteci de dimensiunea celor de la o primarie sateasca. Universitatile occidentale au colectii prin care mergi cu liftul. In lipsa lor, noi suntem redusi, practic, la o incapacitate functionala.
Cel mai grav aspect al acestei asfixii financiare dirijata de fostii si actualii guvernanti este lipsa spatiilor. E timpul ca publicul sa stie ca universitarii din aceasta tara sunt dati afara in strada, la modul cel mai propriu. Nu unii, ci practic toti. Orice universitate din lumea civilizata are birouri pentru profesori. De fapt munca cea mai importanta, de la pregatirea cursurilor, consilierea studentilor si citirea tezelor, pana la indatoririle administrative, se desfasoara in aceste spatii. Acolo omul isi agata haina in cui, isi pune cartile, dosarele si calculatorul, de acolo da telefoane si acolo are unde sa-si primeasca colegii. La noi insa, administratiei i se pare acceptabil ca profesorii sa nu aiba birouri. Interesant e ca statul gaseste imediat sediu pentru alte institutii. Pentru acestea se gasesc si cladiri, si masini, si televizoare cu plasma. In timpul acesta, universitarii din Romania dau consultatii studentilor in strada, in picioare, precum predicatorii ambulanti. Vi se pare normal, domnule ministru al Finantelor? Ce-ar fi ca dumneavoastra sa alcatuiti bugetul pe capota unei masini, in parcarea ministerului? Sau sa verificati incasarile la buget pe biroul secretarei, printre cestile de cafea si calendarele cu pisici?
Nivelul ultim al acestei anihilari a Universitatii este negarea si abolirea tuturor privilegiilor de care se bucurau membrii facultatilor si spatiul universitar. Inca de la infiintarea lor, universitatile s-au definit prin aceste privilegii. Ele nu erau un moft, ci le permiteau sa functioneze, sa isi indeplineasca vocatia. Spre exemplu, la scurt timp dupa infiintarea primei universitati din lume, la Bologna, imparatul german Frederic I Barbarossa a emis, in 1155, o lege (Authentica Habita) care permitea celor doritori sa invete acolo sa calatoreasca liber si in siguranta. Multe universitati occidentale au si acum politie proprie, posta proprie, sau acorda drepturi cum ar fi “anul sabatic”. Insa despre ce vorbesc eu, stimati cititori, intr-o tara unde universitarilor nu li se deconteaza nici macar un timbru de pe corespondenta profesionala?
Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, unele din atributele rezervate Universitatii au fost transferate asupra altor institutii. Dupa modelul sovietic, in Romania doctorate se acorda, de decenii, de catre tot felul de institute, unele obscure si nule din punct de vedere stiintific, care se sustrag oricarei supervizari a autoritatilor universitare. Priviti la acei generali care isi spun “doctori”, in timp ce se lupta cu regulile limbii romane, si intrebati-va cum au primit ei acest titlu.
Scopul guvernantilor, de astazi si de ieri, este clar. Pentru ei, o Universitate adevarata este un pericol. In opera lor de nivelare mentala a natiunii, nu are loc si o institutie pentru care libertatea, adevarul si probitatea sunt valori fundamentale. In democratia de gang pe care ne-o pregatesc, nu are loc o aristocratie a gandirii.
Exista insa destui membri ai facultatilor pentru care aceasta situatie devine din ce in ce mai inacceptabila. Educati in universitati normale, ei resping formula actuala de la noi, a unui kolhoz care depaseste planul de diplome la hectar. Aici e speranta, in acesti oameni. Altfel, suntem pe cale de a ajunge o tara fara Universitate, o cultura fara cap.
Candva, in Evul Mediu, a izbucnit la Oxford, intr-un han, o bataie intre targoveti si studenti, ocazie cu care unul din acestia din urma a murit. Universitatea a trecut la represalii, iar de atunci incolo notabilitatile orasului, in frunte cu primarul, au trebuit sa isi ceara iertare o data pe an, intr-o ceremonie la biserica Universitatii. Ritualul acesta nu a fost abolit decat in secolul XIX. Intre timp, presupun, orasul se cumintise.

(Subtitlul apartine redactiei)