Neaosismul la scoala

La ce serveste scoala? Mai precis, la ce servesc cei 12 ani de scoala prin care trec majoritatea tinerilor si care sunt subventionati din banii publicului? In principiu, ei ar trebui sa foloseasca pentru a forma oameni educati. Pare simplu. Din pacate insa, statul are alta parere. Dupa el, scoala serveste in primul rand pentru a creste romani verzi. Acesta este programul neaosismului educational, pe care l-au adoptat mai toate guvernarile, din vremea lui Cuza si pana in zilele noastre. Problema nu este, acum, “nationalismul” acestei intreprinderi. Ii las pe altii sa dispute etichetele. Problema este ca acest program e direct responsabil de nivelul catastrofal la care a ajuns educatia, in aceasta tara.
Pentru a va convinge ca asa stau lucrurile, examinati programa scolara. Lucru nu prea simplu de facut, in realitate. Am stat aproape doua ore pe adresa de Internet a Ministerului Educatiei fara sa gasesc nimic util. Link-urile spre listele de manuale scolare sau spre programe fie nu functioneaza, fie nu contin nimic lamuritor. (In treacat fie spus, sectiunea despre invatamantul superior este o rusine, dar asta nu ne preocupa in acest articol.) A fost necesar sa consult programele testelor nationale si bacalaureatului pentru a deduce programa scolara.

Istoria romanilor

Am sa incep cu cateva consideratii despre programele de istorie. Exista doua genuri predate in scoala: istoria Romaniei si istoria universala. Aparent, istoriei universale i se acorda un spatiu important, in clasele IX-XI. Daca examinam manualele si programa de bacalaureat, vedem ca o parte din acest spatiu e dedicata de fapt istoriei Romaniei. Pentru Bacalaureatul 2005, de exemplu, la tema Europa si lumea la cumpana veacurilor, “studiul de caz” priveste politica externa a Romaniei. Alt exemplu: in manualul de istorie universala de clasa a XI-a al editurii Sigma, aflam despre Liviu Rebreanu (la literatura despre primul razboi mondial) sau despre Romania si invazia din 1968 a Cehoslovaciei (in capitolul despre relatiile internationale postbelice). Nu am nimic impotriva studierii acestor teme. Necazul e ca acestea erodeaza dimensiunea universala a materiei. Nu Rebreanu merita asezat langa Erich Maria Remarque, ci probabil Céline. La capitolul despre Curente intelectuale si artistice (1815- 1914) aparitia temei Scrierea de tranzitie in Principatele Romane e rizibila, pentru ca s-au intamplat multe altele in lume in acea perioada (psihanaliza sau futurismul, de pilda), mai importante decat faptul ca romanii din afara Ardealului au inceput sa scrie cateva texte cu alfabet latin.
Istoria Romaniei este privilegiata pe tot parcursul programei, din scoala generala pana la absolvire. Testele nationale de clasa a VIII-a cer Istoria Romanilor, o materie reluata in alt an crucial, clasa a XII-a. Care e rezultatul acestei politici?
Incultura. Vreau sa fiu clar: e necesar sa studiem istoria nationala. O putem face bine fie in relativa izolare a unei materii separate, fie in contextul istoriei europene ori mondiale. Insa pentru ca un individ sa ajunga la un nivel acceptabil de cultura, el trebuie sa cunoasca in primul rand istoria universala, nu pe aceea a Romaniei. Asta dintr-un motiv foarte simplu: istoria Romaniei e, de regula, inteligibila doar ca un aspect al istoriei universale, mai ales europene. In contextul acesteia din urma, istoria noastra nationala - fie ca ne place, fie ca nu - a fost doar un spectacol secundar. Marile drame istorice s-au jucat, de regula, altundeva. Cum observa odata Petre Tutea: “Biblia n-a fost scrisa la Falticeni”. Primul razboi mondial nu s-a decis la Marasesti, iar “marea criza” nu a inceput la Mizil. Istoria romanilor ne e necesara numai in masura, legitima, in care vrem sa stim ceva esential despre bucatica noastra de lume. Daca vrem sa intelegem ceva despre Istorie in general, trebuie sa ne ridicam la alt nivel.
Haideti sa ne imaginam un experiment mental. Sa spunem ca alcatuim acum programa de filozofie pentru liceu. Punem acolo doar un Blaga, un Noica si pe alti cativa filozofi romani foarte respectabili. Oricine, cat de cat avizat, ar realiza ca o asemenea programa, departe de a introduce un elev in tainele filozofiei, e cea mai sigura reteta pentru a obtine ceva mai rau decat un ignorant, anume un prostanac. Un metafizician de cartier, pentru care problemele unor Platon, Pascal sau Frege fie nu ar exista, fie ar aparea la orizontul unui Radulescu-Motru sau mai-stiu-eu-cine. O asemenea programa nu exista, pentru simplul motiv ca filozofia e o materie a carei predare a fost reconstruita din temelii dupa 1989, iar manualele de filozofie il mentioneaza acum pe Lucretiu, nu pe Lucretiu Patrascanu. Din nefericire, lucrurile nu s-au schimbat fundamental cu alte materii, al caror scop pare sa fi ramas mai degraba acela de a forma romani cu cusma indesata pe frunte.

Limba si literatura romane

Nicaieri nu este mai evidenta aceasta stare de lucruri ca in cazul materiei numite, schiop, Limba si literatura romana, principala disciplina predata in scolile din Romania. E stupefiant ca cei ce pretind ca ii invata pe altii sa se exprime corect au perpetuat, generatii la rand, aceasta expresie de lemn. Corect este Limba si literatura romane, pentru ca si “limba”, cat si “literatura” sunt, amandoua dar separat, romane. Daca spun “primul-ministru si presedintele tatar” e altceva decat “primul-ministru si presedintele tatari”. Ma mir ca politicienii nostri, care se bat cu pumnul in piept la televizor sa arate cat de patrioti sunt, nu stiu asta. Ar trebui doar sa il intrebe pe specialistul Severin, daca il prind intre doua experimente cu hidrogen.
In fine, important e altceva. Important e ca materia ce ar trebui sa formeze vorbirea si scrisul corecte e fundamentata gresit. Ne scandalizam, in preajma bacalaureatului, ca descoperim elevi care nu stiu cine a fost Caragiale sau care nu pot sa reproduca un vers de Eminescu. E regretabil. Dar, daca ne gandim bine, este mult mai grav ca avem absolventi (imensa majoritate) care nu au citit un rand din Shakespeare sau Jules Verne. Va intreb: ce e mai condamnabil? Sa nu fi auzit de Nicolae Filimon sau de Hemingway ? De Minulescu ori de Milton?
Or, noi avem o programa in materie de literatura ce raspandeste, by design, lumina ignorantei asupra a generatii intregi de elevi, pana ce acestia nu mai stiu, efectiv, pe ce lume traiesc. Si eu agreez poezia lui Ion Barbu si nuvelele lui Slavici. Cred ca e important, ca roman si cetatean, sa stiu ceva despre Sadoveanu sau despre Arghezi. Dar nu cu pretul unei nestiinte negre despre marile nume ale literaturii, de la Homer la Baudelaire. Insa este exact acest gen de retardare care e rezultatul necesar al programei actuale.
Se va spune ca e bine ca elevii romani sa invete bine istoria literaturii romane. Ea vehiculeaza o anume identitate culturala, o anumita virtuozitate a limbii, anumite imagini memorabile si educative. Sunt de acord.
Dar in expresia “romanul educat” accentul nu poate cadea pe primul, ci pe al doilea termen, daca vorbim de o educatie reala, nu aceea de carton pe care o propune acum scoala romaneasca. Ceea ce primeaza in orice instructie de cultura generala, mai ales in contextul unei culturi minore cum e cultura romana, este deschiderea catre marile valori, catre marile repere culturale specifice omului ca om. Imi pot imagina, la limita, un om educat care nu poate sa spuna nimic despre Iorga sau despre Bacovia. Nu pot nici macar sa imi inchipui pe cineva cat de cat educat care sa nu fi deschis, niciodata, vreo carte a unui Dante sau a unui Rousseau. Si totusi, acest ideal stramb este acela pe care ni-l prescrie scoala romaneasca.
Se va mai spune ca acesta este pretul pe care il platim pentru a scrie si vorbi corect romaneste (de unde obligativitatea materiei numita Limba romana). Nu neg ca e esential sa invatam regulile de stil sau de gramatica ale limbii romane. Dar vorbitul, scrisul si cititul nu se invata doar pe baza acestor reguli. Aceste abilitati se dezvolta la fel de bine, daca nu chiar mai bine, pe baza studiului altor literaturi sau al unor discipline care nu sunt complet dependente de o anumita limba, cum ar fi logica sau retorica. Putem invata figurile de stil, spre exemplu, mai degraba din Cicero sau Goethe, decat din Zaharia Stancu. De altfel, aceasta era ideea clasica despre educatie in lumea occidentala, inainte ca activistii stangii revolutionare sa umble la manuale. Hobbes a invatat despre Tucidide, Tacit si despre silogistica lui Aristotel, nu despre balada ciobanului scotian.
Vina neaosismului scolar e ca perverteste orice idee onesta de cultura. In viziunea lui, prioritatile sunt complet rasturnate. El construieste un gen de scorbura culturala, de unde priveste incruntat la lumea de afara. Dar nu asa servim cultura romana.
Marile personalitati de la noi, cu unele exceptii episodice, nu au fost fiintele de grota pe care le prescrie programa invatamantului romanesc. Ele au fost educate intr-un spirit european si au conversat cu marile inteligente ale timpului lor. Mai important, lucrarea lor are sens doar pe acest fond al culturii europene si mondiale. Noica, spre exemplu, e inteligibil doar pentru ca au existat un Hegel sau un Heidegger. Nu comparatia cu Titu Maiorescu il face pe Eminescu cu adevarat important, ci cu Novalis. George Enescu inseamna ceva nu pe langa Maria Tanase, ci pe langa Béla Bartók si Rahmaninov. De aici e necesar sa incepem sa ii intelegem, ca locuitori ai marelui camin al Artelor si Literelor, nu ca directori mai rasariti de “casa de cultura”. Iar aceasta presupune o reforma a programei.
La un examen tinut de Calinescu - mi-a relatat cineva care l-a cunoscut - a intrat odata un student legionar, in sarica si cu chimir. Intrebat despre Creanga, tot ce a putut spune omul nostru, cu cautatura aspra si cu glasul apasat, a fost: “Ionn…. Crrreangaa… iee… un scriitorrr… rrroman!”. Esentialul, banuiesc.