De același autor
„Vi-l prezint pe Viktor Ianukovici, candidat la preşedinţia Ucrainei.“ Aceste cuvinte au fost rostite la finele anului 2004. Mă aflam alături de Vladimir Putin în biroul său de la reşedinţa prezidenţială când, dintr-o dată, şi-a facut apariţia Ianukovici în persoană. Mesajul lui Putin era evident: este omul meu, Ucraina e a noastră – nu uitaţi asta.
„Problema ucraineană“ dintre Occident şi Rusia pluteşte în aer, de ceva vreme. Încă de la Revoluţia Portocalie din Ucraina, Statele Unite şi Europa au încercat să convingă Rusia că vastul teritoriu nu ar trebui să reprezinte un pion în conflictul dintre marile puteri, ci o naţiune independentă, care să-şi aleagă singură drumul de urmat. Putin n-a văzut-o niciodată în felul acesta. Pentru el, apropierea Kievului de Occident reprezintă un afront la adresa Rusiei, într-un joc de sumă nulă pentru atragerea loialităţii fostelor teritorii ale imperiului. Invadarea şi posibila anexare a Ucrainei, pornind de la aşa-zisele îngrijorări privind populaţia vorbitoare de limbă rusă, reprezintă răspunsul său în faţa lumii.
Ceea ce trebuie făcut imediat este să arătăm Rusiei că nu vom tolera continuarea operaţiunilor şi că integritatea teritorială a Ucrainei este sacrosanctă. În acest sens, printre măsurile care se impun se numără izolarea diplomatică, îngheţarea averilor oligarhilor şi interzicerea călătoriilor acestora. Anunţul privind exerciţiile comune de apărare aeriană în compania Statelor Baltice şi trimiterea unui distrugător al armatei SUA în Marea Neagră sunt menite să ridice moralul aliaţilor noştri, la fel şi ajutorul economic acordat actualilor lideri ai Ucrainei, care trebuie să lase deoparte luptele intestine şi să guverneze ţara.
Misiunea pe termen lung este aceea de a răspunde afirmaţiei lui Putin privind viitorul Europei, după Războiul Rece. El declară că Ucraina nu se va bucura niciodată de libertatea de a face propriile alegeri – un mesaj menit să atragă atenţia Europei de Est şi a Statelor Baltice – şi că Rusia are acolo propriile interese pe care le va urmări, indiferent de costuri. Pentru Putin, Războiul Rece s-a încheiat „tragic”. El va încerca să dea timpul înapoi, atât cât îi vor permite recursul la intimidare prin acţiuni militare, pârghiile economice şi apatia Occidentului.
După ce Rusia a invadat Georgia în 2008, SUA au trimis nave în Marea Neagră, au transportat, pe calea aerului, forţele militare georgiene din Irak înapoi acasă şi au trimis ajutoare umanitare. Rusia a fost împiedicată să-şi ducă la îndeplinire ţelul principal, acela de răsturna guvernul democratic ales, după cum avea să recunoască ulterior ministrul de externe rus. SUA şi Europa n-au reuşit să se pună de acord decât asupra câtorva acţiuni pentru a izola Rusia, din punct de vedere politic.
Dar nici acei paşi modeşti nu aveau să dureze. În ciuda continuării ocupaţiei ruse în Abhazia şi Osetia de Sud, izolarea diplomatică a dispărut, apoi „resetarea“ impusă de administraţia Obama a dus la o revizuire bruscă a planurilor de a desfăşura componente ale scutului antirachetă în Republica Cehă şi Polonia. Negocierile privind viitorul Ucraniei şi al Georgiei în NATO au încetat. Moscova a jubilat.
De data aceasta trebuie schimbat ceva. Putin joacă pe termen lung, exploatând cu dibăcie orice oportunitate i se iveşte în cale. La fel trebuie să procedăm şi noi, adoptând strategia răbdării, pentru a-l opri. Nu suntem în 1968, iar Rusia nu e Uniunea Sovietică. Ruşii au nevoie de investiţii străine; oligarhilor le place să călătorească la Paris şi Londra şi aibă o mulţime de câştiguri ilicite depozitate în conturile bancare de peste hotare; structurile care conduc Rusia nu pot tolera scăderea preţului petrolului; şi nici bugetul Kremlinului, din care se susţin subsidiile acordate aliaţilor lui Putin. În curând, bogăţia de petrol şi gaze a Americii de Nord va înghiţi capacitatea Moscovei. Autorizarea conductei Keystone XL şi încurajarea exportului de gaze naturale va fi un semnal privind intenţiile noastre. Iar Europa ar trebui să-şi diversifice resursele de energie şi să construiască conducte care să ocolească Rusia.
Majoritatea celor care produc cu adevărat în Rusia, cu precădere tineretul educat, s-au îndepartat de Kremlin. Ei ştiu că Rusia nu ar trebui să fie doar un gigant al industriei exploatării resurselor naturale, şi vor libertăţi politice şi economice. Trebuie să ajungem la tineretul rus, la studenţii care învață în SUA şi lucrează la firme occidentale. Forţele democratice din Rusia trebuie să simtă sprijinul SUA. Ei, şi nu Putin, reprezintă viitorul Rusiei.
Mai presus de toate, SUA trebuie să-şi reafirme poziţia în rândul comunităţii internaţionale, poziţie care a fost periclitată de prea multe mâini întinse adversarilor, uneori în detrimentul prietenilor. Eşecul de a acţiona în Siria, care a dus la creşterea influenţei Moscovei în Orientul Mijlociu, şi disperarea de a încheia un acord nuclear cu Iranul nu pot fi separate de recentele acţiuni ale lui Putin. Diminuarea radicală a bugetului pentru apărare al SUA arată că nu mai suntem dispuşi să susţinem ordinea globală, la fel şi retragerea trupelor din Afganistan. Trebuie să evităm eşecul din Irak, de a lăsa în urmă acelaşi dezastru.
Afirmaţia potrivit căreia SUA pot să se retragă, să nu mai fie la fel de vocale în privinţa democraţiei şi a drepturilor omului şi să-i lase pe alţii să conducă presupune ca spaţiul pe care l-am abandonat să fie umplut de aliaţi ai democraţiei, de către ţări prietene si de către „normele comunităţii internaţionale.“ În schimb, am văzut cum acest spaţiu este cucerit de extremişti, precum al-Qaeda renăscută în Irak şi Siria; de către dictatori precum Bashar-al-Assad care, cu sprijinul Iranului şi al Rusiei, îşi măcelăreşte propriul popor; de acţiunile şi discursul naţionalist al Beijingului care au atras răspunsuri naţionaliste din partea aliatului nostru, Japonia; şi de cei precum Vladimir Putin care au înţeles că puterea „hard“ încă contează.
Aceste evenimente la nivel global nu au avut loc în replică la o politică externă fermă din partea SUA: statele nu încearcă să „contrabalanseze“ puterea americană. Ele au venit ca urmare a semnalelor cum că am fi epuizaţi şi dezinteresaţi. Evenimentele din Ucraina trebuie să fie un semnal de alarmă pentru aceia care consideră că SUA ar trebui să renunţe la responsabilităţile de lider. A-l ignora înseamnă a încuraja dictatorii şi extremiştii din toată lumea, iar odată cu ascensiunea acestora preţul plătit va fi, nici mult nici mai puţin decât călcarea în picioare a intereselor şi valorilor noastre.
Condoleezza Rice a fost secretar de stat al SUA între 2005 şi 2009.
Traducere şi adaptare după Washigton Post de Cristina Spătărelu http://www.washingtonpost.com/opinions/condoleezza-rice-will-america-heed-the-wake-up-call-of-ukraine/2014/03/07/cf087f74-a630-11e3-84d4-e59b1709222c_story.html
