Arta iubirii

Jouanneau nu știa, pe vremea când l-am cunoscut, că lumea lui „a avea” devine, în contexte tulburate și nesigure valoric, dominate de material și de prozaic, una a mediocrității și a kitschului absolut.

Corina Suteu 20.09.2022

De același autor

În 1990, imediat după răsturnarea comunismului, regizorul francez Joël Jouanneau a fost unul dintre artiștii invitați de Printemps de la liberté, un proiect foarte generos al Franței, menit să îi aducă la noi, printre alții, pe Patrice Chereau și pe Antoine Vitez. A fost o primăvară a libertății adevărate, însă doar pentru foarte scurtă vreme, prea scurtă ca să nu riște să se închidă la loc, în prizonieratul toxic al celor care, din culise, pregăteau deja capcanele unei tranziții democratice fără sfârșit.

Jouanneau mi-a spus atunci, în tête-à-tête, că trebuie să fiu pregătită. Comunismul, așa cum l-am trăit, a fost o imensă traumă, dar oamenii aveau conștiința importanței lui „a fi”. De acum încolo, ei se vor concentra înspre „a avea”, în loc de „a fi”. Or, când balanța lui „a avea” va atârna cu mult mai greu decât cea a lui „a fi”, s-ar putea să urmeze ceva la fel de traumatic…

Îmi amintesc despre asta ori de câte ori se mai stinge una dintre luminile spirituale care au făcut posibil ca, în plină realitate comunistă, să supraviețuiesc și să mă dezvolt interior, să lucrez asupra acelui „a fi” despre care îmi spunea regizorul francez. O astfel de lumină este actrița Valeria Seciu. Dacă vorbesc despre ea la prezent e pentru că siajul prezenței sale în existența mea și a foarte multor altora dintre cei care au văzut-o pe scenă e unul viu, Și va rămâne așa. Doar că disparițiile ființelor ca ea din viața reală sunt echivalente, dacă ne uităm în jurul nostru, cu dispariția, de fapt, puțin câte puțin, a acelui „a fi”, pe care l-aș descrie drept frumusețe. E ca și cum s-ar scufunda, brusc, Veneția, adică ar dispărea, dintr-odată, un areal în care totul e atât de splendid, încât simți gândirea cum ți se limpezește și cum o divină seninătate și înălțare interioară te cuprind. Și frumusețea organică, sistemică, nu e doar necesară, ea e esențială. E starea de iluminare care vine din preaplin interior, nu din alăturarea mecanică și robotică a unor trăsături Și gesturi corporale predeterminate, repetitive, intoxicante și lipsite de individualitate, infirme de imperfecțiune. Adevărata frumusețe e cea care te surprinde, cea care te neliniștește, cea care poate, într-o fracțiune de secundă, să devină o absolută și înspăimântătoare urâțenie.

„Cum poate fi strălucitoare și pământie, foarte frumoasă și foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră», mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgrațioase, de femeie care renunță la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, pește în apă – este într-adevăr un mister. (…)”, scria despre Valeria Seciu o altă „lumină” a vremurilor care au trecut, petrecută și ea în neființă, Cătălina Buzoianu.

Încet, pe nesimțite, rămânem orfani de frumusețe și înconjurați, de fapt, de urâțenie. Adică, de „frumusețea” definită exclusiv de verbul „a avea”: o apariție standard presetată ca universal atractivă, ca orice produs de consum, și nu una definită ca existența de sine stătătoare, minunată întocmai prin diferența sa fața de prototipul robotizat și artificial. De aceea, universul în care existăm e din ce în ce mai orwellian din acest punct de vedere și din ce în ce mai puțin warholian . Warhol își apropria cu abilitate și ironie multiplicarea fără sfârșit a tiparului, demascându-l. El nu i se supunea acestuia. El ne avertiza, doar, că matrițele repetitive vor deveni însăși existența noastră și că dominația culturii de masă poate degenera către una care banalizează și neutralizează, până la urmă, rolul fundamental al artelor, acela de a provoca și a transmite stări irepetabile.

Scriu toate acestea fiindcă am avut revelația că, odată cu eliminarea din universul nostru a prezenței frumuseții vii, am eliminat și adevărul, sensul, grația relațiilor, sinceritatea schimbului uman și am devenit, până și în interiorul acestui atât de fragil spațiu al artei, obsedați de forme, insensibili la fond. Preocupați de a cumpăra sau a vinde plăcere imediată, nu de a ne umple de trăiri și de emoții - unele, poate, inconfortabile, dar atât de intens transformatoare și de lungă durată, ne lăfăim într-un confort adormitor și fatal pentru spirit. 

Și, pe măsură ce această stare de fapt a contaminat tot contextul în care ne ducem viața, te poți întreba unde mai sunt insulele de rezistență la o asemenea invazie cu efecte copleșitoare?! Unde mai supraviețuiește frumusețea, când urâțenia a devenit regulă? Pe care scenă ar mai putea juca Vali Seciu Arta Iubirii, ultimul său recital, a cărui premieră, în iunie 1989, avea să fie condamnată la dispariție de evenimentele din decembrie?

Îmi amintesc de o scrisoare pe care Leopoldina Bălănuță - din nou, o mare actriță pe care generațiile de azi nu au văzut-o, din păcate, pe scenă, a scris-o și a făcut-o publică la plecarea lui Andrei Șerban de la TNB, în 1993. Poldi scrie: „(…) am avut spectacol în octombrie. Am avut, bineînțeles, mai întâi o repetiție. Și am avut un sentiment ciudat. Că intru într-o casă părăsită. Îmi sunau în urechi vocile acelea, ale noastre, care erau îndemnate de tine să scoată niște sonorități tulburătoare, atunci, când repetam Trilogia”. Îmi aminteam cum eram toți superbi în strădania noastră de a ne depăși propriile limite. Îmi aminteam de acea solidaritate sfântă, care făcea posibilă minunea. Îmi aminteam de primul spectacol, unde eu am avut fericirea să fiu spectator și să fiu transfigurată și bântuită de o senzație pe care nu o mai avusesem niciodată: că noi, artiștii, suntem asemenea zeităților, că suntem semnele lăsate de Dumnezeu pe Pământ, ca argument suprem că El există într-adevăr. Și realitatea, cu brutalitate, m-a smuls din această amintire și m-am trezit aproape singură și părăsită, între niște semeni care-mi erau aproape străini, care parcă își pierduseră aura cu care au fost învestiți de tine. Ei fără tine, noi fără tine nu mai suntem purtători ai unui rang nobiliar, nu mai purtăm pecete regală. Singurul lucru care a rămas același erau vișinii singuratici, încremeniți parcă într-o clipă irepetabilă. La acest spectacol am avut o asemenea emoție, încât îmi permit să spun că a fost, cred, prima oară când Liubov a avut imaginea pe care ai visat-o tu. Niciodată zborul nu a fost ca atunci și niciodată fuga din final nu a fost ca atunci. Replica: «Să mai privesc o dată pereții, ferestrele. Biata mama, cât de mult îi plăcea să se plimbe prin camera asta...».

Nu mă gândeam decât la tine, Andrei. Tu erai Liubov, obligat de Lopahini să părăsești sfânta casă pe care o iubești. În sufletul meu, tu erai obligat să zbori cu o respirație sufocată de durere, undeva în lume. Am suferit enorm după acel spectacol. Simțeam că se destramă firul acela atât de fin, care mai ține vie ființa mea. Și-atunci am simțit că tu nu ai să te mai întorci, pentru că nu vei fi lăsat să o faci. Îți amintești, Andrei, ce am spus la conferința de presă, ultima, când ai anunțat că ți-ai dat demisia? Am spus atunci că vin rinocerii. Și au venit, Andrei, și au venit în hoardă, și au călcat cu brutalitate și vulgaritate și peste acea alcătuire atât de fragilă pe care tu, într-un nobil efort și transfigurare, ai făcut-o posibilă. Nerușinarea este atât de provocatoare, încât devine de nesuportat. Dar ceea ce mă înnebunește pe mine este indiferența semenilor, este obișnuința de-a primi totul ca pe o fatalitate.”

Erau aceste cuvinte, acum exact treizeci de ani, o premoniție și un avertisment. De ce oare nu se face în așa fel încât Andrei Șerban să revină la direcția Naționalului, adică a instituției de spectacol care dă tonul teatrului de calitate în România?!

De ce, pentru instituțiile de artă din țară, nu exista moduri de a inventa soluții legale precum cele care permit presei să ia bani de la partide?!… Politicienii și administratorii noștri devin brusc foarte puțin inventivi când e vorba de un scop benefic și înalt. Altfel, s-ar găsi modalitatea prin care, fără să dea concurs (ce absurd, mai ales în contextul în care am văzut ce s-a petrecut la recentul concurs organizat pentru direcția TNB), Andrei Șerban să fie numit director. Nu ca o reparație, ci ca o promisiune de renaștere.

Joël Jouanneau nu știa, pe vremea când l-am cunoscut, că lumea lui „a avea” devine, în contexte tulburate și nesigure valoric, dominate de material și de prozaic, una a mediocrității și a kitschului absolut. Dar noi știm acum asta.

Și acceptăm, de fapt, inerția. Amnezici la adevărul atât de simplu că arta iubirii este indisociabil legată de verbul „a fi”! //

Maestrul si Margareta, regia Cătălina Buzoianu

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22