De același autor
Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.
De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.
Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).
Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româneşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.
Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.
Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.
Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.
Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.
Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.
E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.
Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi initiativa legislativă. //
