Privitul în jos

Criza politică de peste vară a scos la lumină un fenomen îngrijorător: ascensiunea considerabilă în audiențe a Antenei 3. A mai existat un pericol similar acum câțiva ani, odată cu ascensiunea de atunci a OTV. Doar că cele două situații sunt semnificativ diferite.

OTV-ul se adresa, prin personajele de pe ecran și prin publicul țintă pe care îl viza, straturilor de populație cele mai predispuse la a fi mințite și manipulate. Venituri foarte mici, educație puțină, nos­talgii comuniste, perspective de calitate a vieții foarte li­mitate. Din păcate, acesta e un segment destul de im­portant numeric în România, iar conversia vizionării OTV în susținerea PP-DD, partidul mo­deratorului-șef, a mers până spre 10%. Ceea ce, ne place sau nu, e corect. Orice segment de populație are drep­tul la reprezentare politică, așa cum se pricepe el să și-o aleagă.

Cazul succesului Antenei 3 e mult mai com­plex. Pe lângă publicul atras de la OTV, An­tena 3 a atins o coardă sensibilă a mult mai multor români: nevoia de a privi în jos. În vre­muri bune, în care lucrurile merg bine, ma­joritatea oamenilor au aspirații, iar pentru în­deplinirea lor au nevoie să se uite în sus. La oameni care reușesc, la oameni care pot juca rolul de modele de parcurs sau de destinație.

Când lucrurile nu merg bine, când oamenii simt că nu mai pot avansa ușor, când po­si­bilitatea de a-și trage stimă de sine din ceea ce fac și reușesc devine foarte limitată, mulți apelează la soluția de compromis: simt că sunt buni doar dacă îi văd pe alții mai răi. Iar cei mai ad­mirabili oameni devin figurile televizate zilnic care se uită obsesiv în jos, la oricine.

Antena 3 satisface și ex­plo­a­tează această nevoie. Umple zilnic ore întregi cu mo­de­ra­tori și invitați care exhibă com­portamente, păreri și lim­baj suburbane, caractere în­doielnice, duplicități și im­pos­turi flagrante, tocmai pentru că din ce în ce mai mulți români găsesc în asta o ușurare: utându-se în abisul pestilențial de pe ecran, pare că sufrageria lor e un vârf de munte cu aer proaspăt. Deoarece senzația poate dura doar cât televizorul e deschis pe Antena 3, multe stau deschise doar acolo.

Suflul OTV-ului s-a stins după ce efectul Elo­dia s-a estompat. Metamorfoza cadavrului de negăsit în partidul de votat a funcționat doar pentru hardcore-ul publicului OTV. Suflul An­tenei 3 va mai dura. Asta pentru că, în timp ce Dan Diaconescu e un zălud cu priză la un public slab de înger și de minte, celălalt Dan, Voiculescu, e un sistem. Cu multe resurse, mul­te conexiuni și, mai ales, multe interese.

El poate face oferte de nerefuzat și unor gre­gari, și unor intelectuali, și unor naționaliști încuiați, și unor cosmopoliți cu sensibilități es­tice. Poate mima cu egală eficacitate frustul și ștaiful pentru a păcăli orice exigență de paravan. Antena 3 a inaugurat un nou capitol în peisajul mediatic românesc. Nu e jurnalism pentru că nu seamănă deloc cu jurnalismul pe care îl practică posturile occidentale de știri și talk-show-uri. E un fel de ju­de­că­to­rism.

Publicul e cooptat în fiecare seară să judece și să condamne persoane publice. Singurele per­sonaje care se bucură de îngăduința sis­temului felixian sunt cele care îi apără in­teresele (politicieni aserviți) ori cele care sunt complet inofensive în raport cu aceste in­te­rese (cântăreți, actori, sportivi etc.).

Pentru toți ceilalți, mașinăria de murdărit a Antenei 3 duduie. Publicul captiv are nevoie seară de seară de persoane publice mânjite, com­promise, inferioare lui, pentru a pune capul pe pernă cu o minimă urmă de sa­tis­facție, ultima stavilă înaintea resemnării fi­nale: „totuși n-am ajuns ca ăia de la An­te­ne“.

Oamenii se trezesc a doua zi, se duc la serviciu, la piață sau în parc și se hrănesc din deșeurile depuse de Antene în mintea și în sufletul lor cu o seară înainte. Au pe cine comenta, au pe cine condamna, au, mai pre­sus de toate, pe cine da vina. Deși niciunul dintre cei ostracizați în direct n-are absolut nicio legătură cu ei și nu le influențează viața personală nicicum.

Trăim însă vremuri foarte grele, iar noi n-am fost, ca popor, niciodată dispuși să ne asu­măm vreo responsabilitate individuală sau co­lectivă pentru greutăți. Au fost de vină, pe rând, romanii, hunii, turcii, tătarii, nemții, ru­șii etc. Acum sunt de vină europenii și ame­ricanii. Se pregătesc, cel mai probabil, chinezii și indienii.

Noi nu prea ne pregătim de nimic în afară de uitat la televizor și înjurat în barbă sau în piață, dacă se transimte la TV. Toți au un sin­gur gând: să ne exploateze, iar noi ne opu­nem vârtos întinși pe canapele și fotolii ca să aflăm de la televizor cine e de vină azi. Mâine nu știm exact cine o să fie de vină, dar știm sigur cine ne va spune asta. O grijă mai puțin într-o viață plină de griji. //