Puterea din povești

Când și de ce ne-am pierdut această capacitate de discernământ față de ce merită și ce nu merită expus ca model de idei și exprimare?

De curând, a avut loc la București o con­ferință cu un nume foarte ilustrativ în engleză – The Power of Storytelling – și ceva mai greu de tradus în românește. Capacitatea de a spune bine povești bune e ceva atât de puternic, încât cultura oc­cidentală a cucerit lumea cu ea. Și la pro­priu, și la figurat. Ascultând pe viu câți­va americani laureați ai premiilor Pu­litzer povestind fascinant despre bu­cu­ria, nevoia și priceperea de a spune po­vești, am înțeles și mai bine de ce pu­blicațiile americane sunt cumpărate și ci­tite în toată lumea. 

Evenimentul a fost organizat de jur­na­liştii de la Decât o Revistă, o mână de ti­neri români inimoși și pasionați de me­seria lor, care au strâns în sală un public de câteva sute de alți tineri interesați să învețe ceva ce pentru mass-media main­stream din România nu mai prezintă ni­cio valoare. Ele par să fi eșuat iremediabil în relatări partinice, anoste, prejudecate, minimal documentate și redactate.

Apariția și succesul unor Gigi Becali sau Dan Diaconescu sunt date în bună mă­sură și de incapacitatea noastră, a ce­lor­lalți, de a povesti convingător și pe în­țelesul oamenilor ce, de ce și cum facem. Televiziunile îi țin pe de-alde Diaconescu ca investitor și pe Becali ca om de sport în primetime zile în șir, pentru că nu pot mai mult. Nu mai știu cum să-i con­tracareze și atunci i-au adoptat pe post de magneți de audiență. Cam în același fel în care adoptă toate greșelile flagrante de logică, de gramatică și de limbaj care emană dinspre publicul-țintă al celor doi.

Când și de ce ne-am pierdut această ca­pacitate de discernământ față de ce me­rită și ce nu merită expus ca model de idei și exprimare? E o tară pe care o du­cem de mult la nivel de societate. Pentru că sistemul de educație al ultimelor șapte decenii nu a încurajat, ba chiar a re­pri­mat formarea și exprimarea corectă, con­cisă și coerentă a propriilor noastre gân­duri și idei. Metoda predilectă a fost una de reproducere în masă a gândurilor și ideilor gata făcute și gata încărcate cu valoarea adevărului unic.

Adulți fiind, crearea poveștii proprii, în fa­ța unui public mai restrâns sau mai larg a devenit o constantă provocare, in­diferent de meserie, funcție sau statut so­cial. Prima dificultate pe care occidentalii care vin în România o au în companii în momentul în care încep să lucreze cu românii e să înțeleagă ce vor să spu­nă. Ne exprimăm greoi, complicat, pe ocolite, în secvențe repetitive, ne formăm înțelesuri cât de cât clare în timp ce vorbim, nu înainte. Iar apoi ne răzgândim și zicem că am vrut să spunem altceva decât am spus.

Îmbunătățirea substanțială a felului în care ne exprimăm și, deci, ne în­țelegem ne-ar apropia cel mai mult de lumea pe care ne-o dorim. Din postura de consultant, asist frecvent la întâlniri în care participanții de­dică 80% din timp și energie pentru a explica celorlalți lucruri (cu voce ta­re sau în gând) și 20% pentru a as­culta și a-i înțelege pe ceilalți. Și, cu cât unul explică mai mult, cu atât ce­lălalt e mai puțin dispus să înțeleagă.

Cele mai importante două aptitudini de care ar trebui să se preocupe pro­gramele de educație, de la clasa întâi până la ultimul an de facultate, sunt capacitatea de a povesti și de a vorbi în public. În lipsa lor, orice alte abi­lități tehnice, sociale sau com­por­ta­mentale merg în gol. Adică produc frus­trări, în loc de rezultate.

Pentru că un director sau un antre­prenor foarte bine pregătit pro­fe­si­o­nal, care nu e în stare să spună clar, concis și coerent angajaților lui ce vrea de la ei, nu va obține de la ei ce își dorește. Va obține lucruri parțial, pe dos sau prea târziu și va cheltui timp, energie și bani pentru noi iterații de clarificare și aliniere a în­țelesurilor și acțiunilor tuturor. După cum un jurnalist care își dorește au­diență, în absența priceperii de a pre­zenta atrăgător un conținut credibil, recurge tonomatic doar la forme tari: acuze, aluzii, ironii, vociferări. Aproa­pe în egală măsură cu politicienii pe care îi critică pentru asta.

A spune bine povești bune înseamnă a fi atent la ceilalți și a crea scopuri co­mune cu ei. Este mai mult decât o abilitate literară, cum e îndeobște per­cepută la noi, e o funcție socială de împărtășire, înțelegere și raliere. În lipsa acestei puteri, celelalte sunt fie sleite, fie încrâncenate ori ire­le­vante. Povestea României ar trebui reinventată un pic. Miorița și-a cam atins limitele. //