De același autor
Discursul regelui e un film excepţional din multe puncte de vedere. Dincolo însă de poveste şi interpretarea ei, m-am trezit la sfârşitul filmului luat prin surprindere de această dorinţă: să am şi eu conducători pe care să-i admir. Aş fi vrut să nu-i mai admir tot timpul pe ai altora. Sau măcar instituţii pe care să le respect, pe care să mi le pot da şi să le pot da copiilor mei drept exemplu.
Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.
Filmul m-a scuturat. Am văzut Discursul regelui nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat.
Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putinţa de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toţi am aflat de ea de la Google, care şi-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuşi, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.
Asta şi pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Faptul că ştim mereu cine face rău nu ne ajută însă cu mare lucru. Ar trebui să ştim şi cine face bine. Şi mai ales cum. Atâta vreme cât nu putem da un nume şi un chip binelui, orice drum înspre mai bine e imposibil. Binele, doar în stadiul de concept, e steril. Capătă viaţă doar prin oameni.
Am zapat de curând peste o emisiune, la o televiziune de ştiri, care avea supratitlul: Cine ucide binele în România?.
N-am stat nicio secundă pe ea, pentru că răspunsul mi-era foarte limpede: chiar emisiunea în cauză. Aş fi stat dacă mi-ar fi spus cine-l naşte, cine-l creşte, cine-l apără şi cine-l împarte cu alţii. Asta m-ar fi ajutat. Să ştiu doar cine-l ucide mă omoară încet şi sigur.
Se vehiculează zilele astea debarcarea lui Emil Boc din fruntea guvernului. E prima dată când am auzit câteva voci, credibile, dar firave, care să evoce public şi calităţi ale lui. Că e onest, necorupt, bine intenţionat şi de bună-credinţă. Că e consecvent şi are spirit de sacrificiu: şi-a pus toţi bugetarii în cap, făcând ce a crezut că e mai bine pentru România. Toate, calităţi foarte rare în spectrul politic românesc. Calităţile nu-i anulează neajunsurile, dar nici reciproca n-ar trebui să fie valabilă. Abia acum, că e pe picior de plecare, câţiva sunt dispuşi să-i recunoască şi laturile bune. Trist, adevărat şi tardiv.
La noi, puţini oameni publici au şanse mici să fie buni, pentru că sunt prea puţini dispuşi să-i vadă aşa. La fel se întâmplă cu ideile sau proiectele. Ele cresc greu în România, pentru că nu prea le hrăneşte nimeni cu încredere şi sprijin. Primesc la rădăcină, din secunda în care sunt rostite, mai ales cinism şi indiferenţă.
E unul dintre motivele pentru care Brâncuşi şi alţii ca el au ales să-şi încerce ideile în altă parte. Ca să le dea o şansă între oameni care n-au pierdut exerciţiul admiraţiei. Nici după 135 de ani. Acolo, mai binele se hrăneşte din bine. Aici, oscilăm neproductiv între îngeri şi demoni. Deşi oamenii de lângă noi nu sunt nici una, nici alta. Eu am învăţat din discursul regelui că fiecare e ce vede în ceilalţi. //
Citeste si despre: Discursul Regelui, interpretare, film, stadiu, concept.
