PNL-PDL, fuziune `prin alianţă`

Partidele dreptei româneşti şi-au ales „drumul propriu” atunci când au avut perspective, contexte favorabile, victorii. Când a existat un grad mare de certitudine că scopul poate fi atins (indiferent de natura lui), stereotipuri precum „singurul partid de dreapta”, „adevăratul partid de dreapta”, „cel mai mare partid de dreapta” au încercat să zugrăvească un tablou al unicităţii şi legitimităţii, descriind, de la caz la caz, o stare de euforie sau una închipuită.

Acum, când viitorul este incert, când guvernarea „ trebuie” înlăturată cu orice preţ, când alegerile europarlamentare din 25 mai au dat peste cap aspiraţiile şi calculele, iar cele prezidenţiale au redus opţiunile pentru un candidat viabil, politica de alianţe a devenit o prioritate. Tentaţia fratricidului a dispărut şi disponibilitatea colaborării a reapărut. Vechiul discurs scuturat de praf - „fuziune cu”, „coagularea forţelor de dreapta în jurul”, „un mare partid de dreapta” -  a fost pus, din nou, în centrul atenţiei. Unitatea ideologică, simplificarea scenei politice, eliminarea eforturilor organizatorice cu alianţe care tind să dezamăgească, lupta de la egal la egal cu stânga dominantă, diminuarea conflictelor inutile au redevenit perspective imediate.

Decizia intempestivă a PNL şi PDL de a fuziona la scurt timp după rezultatul alegerilor europarlamentare a surprins întrucât conflictul cronic dintre cele două partide a scris istoria politică a ultimilor 10 ani. Opţiunea creării unui mare partid de dreapta nu are, în principal, motivaţii interne comune, nu este rezultatul unor dezbateri doctrinare care să vizeze îndeplinirea profeţiei „coagulării forţelor de dreapta”, ci are la bază presiunea unor factori externi majori, care au redus opţiunile strategice ale celor două partide.

Pe de altă parte, fuziunea ar putea vindeca dreapta de multipla sa personalitate, având în vedere că a ajuns să fie identificată după nume proprii şi mai puţin după proiecte politice, şi acelea personalizate excesiv. Divizarea nu este ideologică, ci mai degrabă personală. Orgoliile aprinse s-au transformat în fundaţii politice sau partide. Liderii dreptei şi-au legat construcţiile de numele lor. Fundaţia Mişcarea Populară s-a transformat într-un partid patronat de Traian Băsescu prin intermediul Elenei Udrea, ca tentativă de capturare a PDL. Mihai Răzvan Ungureanu a preferat un vehicul propriu, Forţa Civică, un partid de buzunar, în locul „diluării anvergurii” în echipa lui Vasile Blaga, după ce a pierdut guvernarea PDL în primăvara lui 2012, şi după ce a anunţat Iniţiativa de Centru Dreapta, pentru a uni forţele de dreapta. Noua Republică, partidul născut pe internet, completează tabloul pestriţ. Mihail Neamţu, liderul acestuia, descrie PDL ca fiind „o structură coruptă”, după ce, alături de acesta, a lansat Manifestul dreptei unite şi a încercat să participe în alegerile parlamentare pe listele Alianţei România Dreaptă (PDL, FC, PNŢCD). PNŢCD-ul, partidul care a scris cea mai mare parte din istoria CDR, mort din anul 2000, a fost resuscitat succesiv de diverse personalităţi politice: Constantin Dudu Ionescu (2001), Andrei Marga (2002), Victor Ciorbea (2002-2004), Gheorghe Ciuhandu (2004-2007), Marian Petre Miluţ (2007-2011), ajungând, într-un final, pe mâinile lui Aurelian Pavelescu (2011-prezent). A rămas în continuare în comă, dar cu pretenţii în unificarea dreptei. Fundaţia lui Theodor Baconschi, Fundaţia Creştin Democrată, creată în aceeaşi perioadă de înflorire a personalităţilor multiple ale dreptei, a rămas, din fericire, în acelaşi stadiu, lăsându-şi creatorul să sară de la dreapta lui Blaga, la dreapta lui Udrea, în funcţie de oportunităţi. Iniţiativa România Liberală a luat fiinţă după excluderea unui grup de liberali din jurul lui Andrei Chiliman intrat în conflict cu Crin Antonescu. Între timp, şi-a făcut apariţia, după un joc de-a „USL trăieşte” cu PSD-ul lui Victor Ponta, şi Partidul Liberal Reformator, facţiune a PNL devenită partid, avându-l drept creator pe Călin Popescu Tăriceanu, nemulţumit de ieşirea PNL de la guvernare şi de ruperea USL, de afilierea liberalilor la PPE, ca proiecte-moştenire ale lui Crin Antonescu.

Acest tipar al construcţiilor politice de dragul propriei persoane, este, pe de o parte, o dovadă a manifestării libertăţii politice şi a încrederii deosebite în capitalul politic acumulat, dar, pe de altă parte, subliniază lipsa de disciplină şi oportunismul politic. Manifestarea propriei individualităţi nu este un lucru rău, dar este nefastă pentru un proiect consistent, unitar, pe care dreapta îl visează  de mult timp. În plus, proiectele născute astfel rămân suspendate în neputinţa lor şi nu reuşesc să contribuie, nici practic, nici teoretic, la bunul mers al societăţii. Rămâne un mister cum toţi cred că ei sunt predestinaţi să conducă dreapta, când aceasta respinge, prin natura ei, supremaţia unui singur lider. Cu toate acestea, energia care se degajă la început prin astfel de iniţiative se stinge treptat, iar rătăcirile sunt transformate, ulterior, în reveniri. Şi cercul se închide, urmând ca, la un moment dat, personalitatea unui lider să dea naştere unei alte forme de contestare a dreptei existente pentru o dreaptă mai bună.

„Panica” de după alegeri

Rezultatele celui de-al treilea scrutin european din 25 mai au deziluzionat puternic toate partidele de dreapta, evidenţiind o dreaptă ruptă în bucăţi, slăbită de luptele interne (facţiunea Tăriceanu vs. PNL, facţiunea PMP vs. PDL), confuză în privinţa viitorului, confruntată cu dilema candidatului comun pentru prezidenţialele din toamnă. Deşi era cumva axiomatic faptul că fragmentarea spectrului politic nu poate duce decât la divizarea voturilor, dreapta a rămas consecventă cu propriul destin.

Dintre toate partidele, PNL a resimţit cel mai puternic şocul. Deşi ieşise slăbit din guvernarea USL, cu eticheta „vinovatul de serviciu”, decontând ruperea alianţei, a mizat curajos, dar rupt total de realitate, pe un sfert din numărul voturilor. Realitatea de la urne a fost cu totul alta, reuşind cu greu să atingă scorul de 15%. Logica matematică pe care s-au bazat liberalii - conversia unui sfert din funcţiile de la nivel local în voturi - a fost contrazisă, din nou, de logica politică şi electorală. Mobilizarea slabă în urban, în special în Transilvania, cu precădere în zonele unde deţin preşedinţi de Consilii Judeţene şi primari de  municipii de reşedinţă, a contribuit puternic la scorul care plasează, astăzi, PNL între partidele mari şi partidele mici.

PDL a fost mai precaut anunţând „cât mai mulţi europarlamentari”, o formulare simplistă care anticipa efectele eforturilor disperate ale PMP şi ale lui Traian Băsescu de a face tot posibilul (inclusiv poze de grup pe plajă) pentru „a rupe” cât mai mult din electoratul democrat-liberalilor. În unele judeţe aceştia au fost uşuraţi chiar şi de jumătate din voturi. Nu mai vorbim de Bucureşti, unde PMP a obţinut locul al treilea în ierarhia partidelor, după PSD şi independentul Mircea Diaconu, PDL mulţumindu-se abia cu locul al cincilea. În acest context, asaltat din exterior şi subminat din interior, cu un candidat fără şanse reale de a intra în turul al doilea prin forţe proprii, PDL, zdrenţuit şi hăituit de gruparea din jurul preşedintelui, a decis în grabă fuziunea cu PNL, ca soluţie de avarie.

PMP, aşa-zis-ul răspuns la nevoia de înnoire a clasei politice - adică o facţiune a PDL populată cu aceeaşi oameni! - a ratat obiectivul de zece procente. În încercarea de „a ridica România”, conform sloganului din campania electorală, singurul lucru ridicat cu cele şase procente obţinute a fost un mare semn de întrebare cu privire la viitorul pe termen scurt şi mediu. Căci izolarea la care a fost supus este consecinţa directă a tentativei de confiscare a PDL, prin subminare internă şi stimularea migraţiei (care e bună atunci când e în favoarea ta), dar şi a dispreţului total al liderilor PNL şi PDL faţă de cuplul Traian Băsescu - Elena Udrea, „purtătoarea de cuvinte” a acestuia, contestată puternic chiar din interiorul noului partid.

Celelalte partide mici ale dreptei (PNŢCD, Noua Republică, Forţa Civică) s-au trezit la realitate după ce au dat cu capul de pragul electoral, demonstrând, încă odată, că orgoliile nemăsurate nu pot fi măsurate electoral. Efectul loviturii a impulsionat revenirea la matcă. Mihai Răzvan Ungureanu a pornit discuţiile cu PDL, iar Iniţiativa România Liberală, guparea Chiliman, refugiată în timpul europarlamentarelor  în PNŢCD, s-a contopit în PDL.

Alianţele au murit, trăiască fuziunea?

Fuziunea dintre PNL şi PDL pare a fi asociată unui sentiment al urgenţei indus de rezultatele anemice din alegerile europarlamentare, un soi de activarea instinctelor pentru conservarea „patrimoniului” politic. Însă, această urgenţă ar putea justifica nu doar miza crucială a alegerilor prezidenţiale, ci chiar proiectul unificării dreptei, cu condiţia ca noul partid să treacă, în timp, de stadiul facţiunilor democrat-liberale şi a celor liberale, atât la nivel local, cât şi la nivel central.

Fuziunea este, pe de altă parte, şi rezultatul eşecului USL, care a marcat epuizarea combinaţiilor dintre partidele disponibile pentru alianţe politice, fie ele de stânga sau de dreapta.

Am avut, în ordine cronologică, patru alianţe politice care au câştigat puterea. Din 1991 şi până în 2000, Convenţia Democrată Română (CDR) s-a născut şi a trăit pentru a înfrunta puterea hegemonică a FSN. A fost formată din 16 partide şi asociaţii, printre cele mai importante fiind PNŢCD (dreapta), PNL (dreapta), PD (stânga), PSDR (stânga), UDMR (minoritate maghiară). A fost cea mai longevivă alianţă, dar şi cea care a mutilat pe viaţă PNŢCD-ul lui Corneliu Coposu făcând posibilă, în 2000 - anul dispariţiei - o finală prezidenţială Iliescu - Vadim şi un vot al dreptei pentru Ion Iliescu în turul al doilea. Din 2003 şi până în 2007, Alianţa Dreptate şi Adevăr (PD (stânga/dreapta)-PNL(dreapta) a încercat să tragă în ţeapă corupţii, dar a sfârşit copleşită de conflictul dintre Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu. Alianţa D.A. s-a născut după ce guvernarea lui Adrian Năstase a dat fiori reci opoziţiei în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din 2004. Caracterul ideologic mixt al acesteia a scos în evidenţă necesitatea alternanţei la putere, ca raţiune superioară a constituirii alianţei, dificultăţile ideologice rămânând în plan secund. Din decembrie 2008 şi până în octombrie 2009, Alianţa PSD (stânga)-PDL (dreapta), a fost cea mai mare coaliţie de guvernare postdecembristă. „(...)Soluţia adoptată a stat sub semnul urgenţei şi nevoii de a avea un guvern cu un solid sprijin parlamentar(...), (...) un compromis politic necesar în interes public (...)” a justificat-o Traian Băsescu în perioada respectivă. Cea mai mare, dar şi cea mai scurtă coaliţie de guvernare s-a dovedit a fi o iluzie, singurul „merit” pe care l-a avut fiind izolarea PNL şi crearea alternaţei, după alegerile din 2008.

Din 2011 şi până în 2014, Uniunea Social Liberală (USL), alianţa celor două alianţe, formată din Alianţa de Centru Stânga - PSD/UNPR(stânga) şi Alianţa de Centru Dreapta - PNL/PC(dreapta) a închis cercul. Toate combinaţiile dintre partidele relevante disponibile formării unei alianţe au fost epuizate atunci când Crin Antonescu şi Victor Ponta au spus „da” în faţa naţiunii, în 5 februarie 2011. Mariajul a dus la crearea celei mai puternice alianţe electorale, obţinând mai mult de 2/3 din numărul mandatelor parlamentare.

Alianţele politice româneşti nu au urmărit compatibilitatea ideologică, ci necesitatea, urgenţa şi oportunitatea, contextul fiind determinant în decizia politică. Aspectul ideologic a ocupat, în calculul politic, un loc secund, fiind, mai degrabă, utilizat în negocierea, conceperea şi justificarea ofertei electorale. Partidele au lăsat impresia că folosesc alianţele numai ca mijloc, ca instrument util în a prelua puterea, lăsând guvernarea pradă scandalurilor şi certurilor pe ciolan. Exuberanţa, frenezia şi speranţele de început ale electoratului s-au transformat, nu după foarte mult timp, în dezamăgire, dezgust şi lehamite. Politica alianţelor a dezamăgit într-un final.

În consecinţă, trei elemente majore au determinat fuziunea dintre PNL şi PDL: eşecul din alegerile europarlamentare, eşecul alianţelor şi presiunea facţiunilor PMP şi PLR. Acestea au restrâns opţiunile către fuziune, variantă luată în considerare în trecut, în perioada 2005-2006, când preşedintele Traian Băsescu şi-a dorit să patroneze un megapartid prezidenţial.

Şi totuşi, fuziunea nu este o certitudine. Ea nu va intra în linie dreaptă decât după prezidenţiale, întrucât probleme de natură juridică fac imposibilă realizarea ei până atunci. Cei care privesc interesaţi fenomenul ştiu că nu este nicidecum simplu să comanzi o fuziune peste noapte şi să-ți fie servit a doua zi un partid politic la cheie, fără să existe probleme de gust.

Provizoriu, fuziunea va trece printr-o alianţă. Şi scenariul câştigării prezidenţialelor de către dreapta, dar şi eşecul ar trebui să nu abată cele două partide de la drumul constituirii primului mare partid de dreapta postdecembrist. În primul caz, euforia victoriei va fi stimulatoare, iar în al doilea, perspectiva unei guvernări pe termen lung a PSD va fi o certitudine şi numai un efort comun mai poate da şansa, abia în 2016, unei alternative la guvernare.

Dificultăţile invocate de unii, fie dintr-o tabără, fie dintr-alta, precum numele noului partid, pierderea tradiţiei liberale sau eticheta anticorupţie democrat-liberală mai lucioasă decât cea liberală sunt doar manifestările indeciziei şi a lipsei de certitudine că proiectul „Marelui Partid de Dreapta” poate fi un succes. Dar dacă leadershipul celor două partide a decis această cale, având în minte întreaga istorie recentă - începând cu scoaterea de la guvernare a PDL de către liberali şi continuând cu asediul constant asupra distrugerii liberalilor de către Traian Băsescu şi echipa PDL-ului, apoi cu suspendarea preşedintelui în 2007 şi 2009, fără să mai ţinem cont de trădarea liberalilor de către aceiaşi democrat-liberali pentru o coaliţie scurtă cu PSD, trădare plătită de către liberali în 2011, odată cu formarea USL - să fie oare numele noului partid o piedică majoră în calea fuziunii?

Pe de altă parte, numele, în toată ecuaţia fuziunii, nu are o foarte mare importanţă, decât pentru liberali care doresc menţinerea acronimului PNL. Şi nu este, totuşi, de neînţeles. PNL a apărut formal în 1875, a contribuit din plin la modernizarea României şi şi-a păstrat tradiţia şi valorile până în ziua de astăzi, deşi a fost supus unui asediu constant din partea facţiunilor desprinse de-a lungul timpului şi a PDL. Pe de altă parte, PDL, continuatorul FSN, a apărut partid de dreapta abia în 2005, litera „L” primind-o, în fond, tot de la liberali în 2007, în urma fuziunii cu PLD, facţiune desprinsă din PNL. Este oarecum de bun simţ ca democrat-liberalii să le facă numele cadou, rămânând ca liberalii să cedeze în alte privinţe.

Dificultatea de marketing politic pe care o văd unii (cum vinzi ceva nou cu un nume atât de vechi?), este doar o iluzie născută din prea mult exces de zel în ceea ce priveşte inovaţia identitară. Nu asta e problema: ce nume, cât de colorată este sigla, fontul literelor (evident, identitatea vizuală are rolul ei, de obicei pozitiv, dacă e bine făcută). Important este proiectul politic pe care îl va propune societăţii. Puterea nu stă în aparenţa, ci în esenţa politicii. Când Partidul Liberal din Japonia a fuzionat cu Partidul Democrat şi au format Partidul Liberal Democrat, au pus în „declaraţia inaugurală” următoarea frază: „Politica trebuie să servească interesul public (...)”, un angajament de substanţă care a ţinut PLD japonez la putere timp de 37 de ani continuu, din 1955 până în 1993.

Cosmin DIMA este consilier în cadrul Senatului României şi consultant politic. A publicat articole şi recenzii în revista Sfera Politicii, precum şi pe platformele on-line: ziare.com şi adevarul.ro.