Între 'democratul' Ponta şi 'democratul' Mohamed Morsi

Că prim-ministrul României nu ştie aritmetică nu mai e o surpriză – în fond, vorbim de aceeaşi persoană care a afirmat senin că ”în Drept nu poţi inova ca în Matematică”. Dar să afirmi că recensământul confirmă ceea ce, de fapt, neagă, pentru a justifica cel mai grav atentat la adresa statului de drept de la mineriade încoace este o dovadă că Ponta nu a învăţat nimic în acest an, că, de fapt, ”coabitarea” nu este altceva decât o retragere tactică înaintea asaltului final şi că încrederea plasată în acest om şi în USL de către prietenii noştri din Occident este plasată greşit. După cum dovedeşte clar criza egipteană, legitimitatea democratică nu este totul. Ceea ce contează cu adevărat sunt adeziunea faţă de valori fundamentale precum Libertatea, Drepturile Omului şi Domnia Legii.

Cea mai importantă teză a acestui articol este că tentativa de lovitură de stat de anul trecut nu a constat în înlăturarea din funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu, deşi a avut drept ţintă înlăturarea lui Traian Băsescu. Lovitura de stat a constat în distrugerea tuturor piedicilor constituţionale, legislative şi administrative care ar fi putut sta în calea demiterii preşedintelui. Este vorba despre demiterea Avocatului Poporului şi înlocuirea lui cu un aliat obedient pentru ca ordonanţele de urgenţă ale Guvernului să nu mai poată fi contestate la Curtea Constituţională, este vorba despre modificarea, prin Ordonanţă de Urgenţă a unei legi organice prin care se reduceau atribuţiile Curţii Constituţionale (după ce, cu o zi sau două înainte se vorbise despre revocarea judecătorilor indezirabili), este vorba despre trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului pentru a avea garanţia că numai ce vrea Guvernul este publicat (lege, hotărâre CCR, orice) şi chiar schimbarea şefului Institutului de Statistică pentru a avea siguranţa că cifrele de la referendum ies ”aşa cum trebuie”. În asta a constat lovitura de stat, nu în demiterea lui Traian Băsescu. Lovitura de stat a constat în distrugerea în numai trei zile a tuturor instituţiilor care pot sta între cetăţean şi comportamentul abuziv şi discreţionar al Statului, pe care, din nefericire, am început să-l scriem ca francezii, cu majusculă. Dacă pentru a-l demite pe preşedinte au recurs la asemenea mijloace, cât le trebuie să zdrobească individul comun, ”cetăţeanul obişnuit”? Acum, domnul Ponta manipulează datele statistice despre recensământ pentru a susţine că, de fapt, referendumul de demitere de anul trecut a fost valid şi că, prin urmare lovitura de stat nu a existat. Domnul Ponta ştie foarte bine ce a făcut anul trecut, dar ori nu înţelege, pentru că în ”constituţia” sa politică şi morală nu încape ideea de stat de drept, ori se preface că nu înţelege că şi în condiţiile în care referendumul ar fi fost valid, tot ar fi fost o lovitură de stat. Şi aşa ajungem la legitimitatea democratică.

Sigur, USL a fost aleasă cu 56% din voturi şi acum are, probabil, peste 70% din voturi în parlament, dar le dă acest procent dreptul să schimbe ordinea constituţională a României în felul în care încearcă domniile lor să o facă? Există puţini dintre noi care cred că nu şi că libertăţile fundamentale nu pot fi anihilate de majoritate, nici măcar de o majoritate legitim aleasă. Pentru că, în momentul în care stabileşti prin Legea Fundamentală diferenţe de clasă, în care statuezi că suveranitatea nu mai aparţine poporului, ci parlamentului, când supui, de facto, Justiţia puterii executive, nu interesului cetăţeanului, când anulezi echilibrul puterilor în stat şi conferi întreaga putere Executivului, aşa cum au făcut germanii în 1933 cu cancelarul Hitler, doar pentru că se întâmplă ca un prim-ministru să fie popular la un moment dat, atunci, indiferent cât ai fi obţinut în alegeri, 56%, 70%, sau 99,99%, ca pe vremuri, atunci devii ilegitim. Şi exact asta este ce se întâmplă în Egipt sau în Turcia.

În ambele ţări, guvernul şi-a pierdut legitimitatea. În Turcia, Erdogan, care se bucură în continuare de susţinerea majorităţii populaţiei, şi-a pierdut legitimitatea pentru că, de mulţi ani, roade încet din fundamentele libertăţilor civile ale turcilor până când acei turci care resimt această erodare continuă nu au mai suportat. Trebuie Erdogan să plece, chiar dacă are performanţe economice excelente, a reuşit să destructureze monopolul puterii exercitat de armată şi a făcut Turcia mai democratică? Cu siguranţă, pentru că Turcia lui Erdogan se îndreaptă spre tiranie.

Apropo de armată, cazul Egiptului este încă şi mai dramatic. Armata era, aşa cum probabil a şi rămas, ”băiatul rău” al poveştii ”primăverii arabe” în variantă egipteană. Din 1952 până în 2011, armata a condus Egiptul prin diverşi reprezentaţi ai ei, deţinea 70% din economie şi patrona atâtea abuzuri încât era firesc ca egiptenii să se revolte. După căderea lui Mubarak, au organizat alegeri libere, care au fost câştigate de Fraţii Musulmani şi de unul dintre liderii FM, Mohamed Morsi. N-au câştigat cu 56%, ci cu un scor mult mai strâns, ceva de genul 51% contra 48%. Şi cu toate acestea, într-un singur an, Morsi şi-a asumat puteri legislative şi executive discreţionare, a anulat puterea judecătorească, iar Fraţii Musulmani au adoptat o Constituţie în care Islamul devine religie de stat iar Sharia baza legislaţiei naţionale, mai mulţi jurnalişti au fost arestaţi decât în 30 de ani ai dictaturii lui Mubarak, ONG-urile occidentale au fost interzise şi expulzate pe motiv de spionaj, opozanţii au fost acuzaţi că fac parte dintr-o conspiraţie – cum altfel? – sionistă şi şirul abuzurilor cărora le-au căzut victime sute, dacă nu mii de egipteni, poate continua. Rezultatul a fost că miercuri seara, armata, aceeaşi armată care trăsese în oameni în 2011, a fost salutată ca salvatoare a naţiunii de sute de mii de oameni în aceeaşi piaţă Tahrir în momentul în care a anunţat că l-a îndepărtat pe preşedintele – ales democratic, de altfel – prin ceea ce poate fi numit, fără nicio reţinere, drept o lovitură de stat.

Ceea ce ne aminteşte de o altă ţară, în care pe 17-18 decembrie armata trăgea în civili la Timişoara, iar pe 22 decembrie, civilii strigau, la Bucureşti, ”Armata e cu noi!”. Deci ce este ”revoluţie” şi ce este ”lovitură de stat”? Răspunsul cel mai simplu este, oricât de scandalos şi paradoxal ar părea pentru unii - şi pentru că tot este 4 iulie şi sărbătorim Declaraţia de Independenţă a SUA - Revoluţia este ceea ce duce spre mai multă libertate individuală, spre stat de drept şi Justiţie independentă în slujba cetăţeanului. Orice altceva, indiferent de voturile primite, este tiranie. Un lucru pe care se pare că noi, cei rămaşi din ce în ce mai puţini prin Estul Europei, trebuie să li-l amintim prietenilor noştri americani din când în când.

Articol publicat si pe site-ul romanialibera.ro.