De același autor
Politicienii români o înfatiseaza ca pe o data-limita, publicul a "înghitit-o" ca pe o referinta obligatorie în proiectarea viitorului. Uniunea Europeana s-a transformat, dintr-o masinarie economica si sociala, într-o referinta calendaristica foarte constrangatoare.Mai stie însa cineva cum a fost fixata data? Petre Roman este cel care a propus-o, cu cateva zile înainte de deschiderea oficiala a negocierilor (care s-a produs la 15 februarie 2000). Este interesant ca, în alegerea datei, ministrul de externe al acelei vremi a rationat în termeni exclusiv financiari: Roman a consultat proiectia bugetara a UE pentru urmatorii ani, constatand ca, pana la sfarsitul lui 2006, Uniunea îsi definise financiar obiectivele. România nu parea sa intre în aceasta proiectie ca un posibil nou membru. Petre Roman a tras atunci concluzia ca prima data accesibila pentru aderarea României este 1 ianuarie 2007. Desi administratia actuala nu recunoaste în nici un fel datoria pe care o are fata de cea care a precedat-o, guvernul Nastase a preluat calculul lui Roman. În treacat fie zis, atitudinea publica a actualelor autoritati contrasteaza cu maniera în care echipa care a impus începerea negocierilor a înteles sa asume integrarea europeana a României: sa ne amintim ca, acum patru ani, atunci cand Consiliul European de la Helsinki decidea deschiderea negocierilor cu România, presedintele Constantinescu multumea înainte de toate fostului presedinte Iliescu pentru contributia sa la constituirea dosarului european al României; redevenit presedinte, Iliescu afirma azi ca negocierile sunt împotmolite din vina... administratiei care le-a deschis!
Dincolo de aceste aspecte care tin de stilul politic al postcomunismului românesc, ramane întrebarea: 2007 este într-adevar o data bine stabilita? Oare Petre Roman nu ar fi trebuit sa consulte mai degraba calendarul politic decat pe cel financiar al Uniunii? Sau pe ambele? Oare faptul ca alegerile pentru Parlamentul European au loc în 2004, apoi în 2009 nu este mai semnificativ decat estimarea bugetara a Uniunii? Faptul ca Uniunea se va largi cu 10 noi membri cu cateva luni înainte de tinerea unor noi alegeri europene nu este un fapt suficient de relevant pentru a gandi o redefinire a ambitiei românesti? Nu este oare mai inteligent si, poate, chiar mai demn ca oficialitatile române sa înlocuiasca presiunile de culise cu un dram de luciditate?
În favoarea unei asemenea redefiniri pledeaza mai multe elemente. Este vorba, mai întai, de efectul intrarii celor 10 noi membri în 2004. Impactul financiar al acestei largiri a fost deja estimat. Dar, iarasi, dincolo de aceasta dimensiune financiara, trebuie luata în calcul si dimensiunea politica a fenomenului. Reactia tot mai ostila a publicului din tarile-membre ar trebui sa dea de gandit. Acum cateva zile, atunci cand Adunarea nationala franceza vota aderarea celor 10 în 2004, politicienii francezi se felicitau pentru ca procedura de validare care a fost aleasa nu e una de tip referendar, ci de tip parlamentar. Daca ar fi fost vorba de referendum, largirea ar fi fost pusa serios sub semnul întrebarii. Nimeni nu stie, de fapt, cum va reactiona societatea europeana dupa consumarea celei mai largi extinderi din istoria sa.
Pe de alta parte, este destul de evident ca pana în 2007 probleme precum coruptia sau functionarea administratiei românesti nu pot fi rezolvate satisfacator. Oricate planuri ar face si oricate decrete ar da guvernul - orice guvern - este greu de crezut ca pana în 2007 pot aparea simultan regulile competitiei economice generatoare de performanta reala, un spirit public neutru si o justitie autonoma, fara servituti clientelare. Anii 2004 si 2005 vor fi, de altfel, confiscati de alegeri si de organizarea administrativa. Asa s-a întamplat si în 1996-1997 si în 2000-2001. Nu exista semne ca dupa viitoarele alegeri va fi altfel. Dincolo de aceste lucruri, exista o problema politica foarte serioasa. Este vorba despre evitarea extremismului si a radicalismelor politice. Pentru un functionar de la Bruxelles pare destul de greu de înteles de ce Partidul România Mare, denuntat pana în 2000 ca extremist de forte politice precum PNL sau PD a devenit partenerul acestora în opozitia de dupa 2000, în vreme ce PSD, care în trecut colaborase fara jena cu Vadim Tudor, a ajuns inamicul sau public cel mai vocal. Alegerile de la anul vor fi de aceea un indicator foarte relevant pentru starea democratiei românesti: ponderea PRM în urma alegerilor, pozitia sa în cadrul sistemului românesc de partide vor fi elemente decisive în configurarea stabilitatii politice de la noi. E însa perfect posibil ca modificarea scrutinului - înca în discutie - sa reprezinte o sursa de instabilitate si nu o modalitate de a limita ponderea extremismului pe scena româneasca.
În sfarsit, la fel de periculoasa ca si auto-amagirea interna este si o posibila iluzie europeana. Daca UE coboara standardele, daca ea decide ca integrarea accelerata a unei Românii care pastreaza problemele ei de azi este, strategic, preferabila unei integrari amanate atunci tot ceea se poate întampla este ca Uniunea sa cuprinda un actor mult mai problematic decat, sa zicem, Polonia, cu numeroasele sale probleme de acquis, dar si cu infatuarea sa devenita proverbiala. Nu cred ca UE are nevoie de un asemenea partener dramatic de slab sau ca România are nevoie de o Uniune atat de îngaduitoare.
