De același autor
Un dram de luciditate ne-ar putea permite totusi sa surprindem cateva aspecte semnificative ale situatiei create. Cu aceasta ocazie, am putut afla, de pilda, ca unii dintre deputati/senatori/ministri nu au suficiente resurse pentru a completa cu o minima grija un banal formular. Faptul ca abilitati deprinse în principiu în pragul adolescentei sunt înca straine unor alesi sau responsabili politici ridiculizeaza, desigur, mitul competentei politice care sta la baza democratiei.
Si mai interesanta este însa o observatie politica nascuta din aceasta “afacere”. Oricine poate vedea acum ca PSD este într-un profund dezacord cu idealul formulat de fondatorul sau, Ion Iliescu: într-adevar, desi nu stim daca PSD este sau nu un partid al oamenilor “saraci si cinstiti”, stim în schimb cu siguranta ca el nu e condus de oameni saraci.
Trebuie, apoi, observat ca punerea în aplicare a legii a fost radical schimbata de un detaliu. Rubrica în care trebuie înscrisa valoarea depozitelor bancare ale demnitarilor a trezit o reactie din partea partidelor de opozitie si apoi a presedintelui, care au cerut un supliment de precizie. Initial ezitant, guvernul si majoritatea sa parlamentara au acceptat sa intervina asupra prevederilor unei legi care nu a apucat sa produca efecte.
Parte a legii anticoruptie, declararea averii demnitarilor a fost lecturata astfel într-o cheie “farmaceutica”: cota celor 10.000 de euro înscrisi în lege a parut prea vaga si s-au cerut detalii. Dincolo de precizie, mai e însa vorba de ceva.
Mecanismul legislativ e bazat pe ideea ca un om necinstit va fi absolut sincer. S-ar putea ca aceasta iluzie sa blocheze orice tentativa de limitare a coruptiei. Si mai important e faptul ca pentru a proba o posibila ilegalitate în dobandirea averii, este nevoie de un factor care nu a fost deloc luat în calcul, desi el e pomenit în Raportul Comisiei Europene de anul trecut si va fi, foarte probabil, inclus si în Raportul pe anul acesta: este vorba despre faptul ca justitia trebuie sa functioneze. Intr-adevar, sa presupunem ca vom avea declaratii tot mai precise, ca aprecierea averilor va fi “farmaceutica”: toate acestea nu ne vor ajuta cu nimic, daca justitia e în continuare slaba si servila.
Iar justitia e slaba si servila pentru ca exista deja, “validate” de experienta, mai multe practici care o intimideaza. Un exemplu este cel asumat de numerosi responsabili politici, în frunte chiar cu premierul. Averea e justificata recurgand la adevarate modele ale descrierii pozitiei sociale: e vorba despre ceea ce am putea numi modelul bunicii bogate, respectiv modelul sotiei întreprinzatoare.
Altfel spus: resursele vin de undeva din familie, dar titularul nu e niciodata demnitarul, ci cineva din preajma sa, care fie pe calea mostenirii, fie printr-un devastator spirit de initiativa sporeste miraculos avutia. E de la sine înteles ca matusa, fratele, ginerele etc. pot juca foarte bine aceste doua roluri.
Exploatarea resurselor publice sau spolierea statului - care constituie, de fapt, principalele surse de îmbogatire în vremuri de tranzitie - sunt ascunse în spatele virtutilor “capitaliste” ale rudeniei. “Capitalismul de cumetrie”, despre care vorbea Ion Iliescu, ar trebui sa includa în primul rand aceasta justificare socio-familiala a capitalismului.
Modelele acestea au fost, la randul lor, legitimate de anchetele desfasurate, la intervale periodice, fie asupra unor categorii profesionale (politistii sau judecatorii, de pilda), fie asupra unor persoane particulare. De fiecare data, publicul a aflat ca, exceptand cateva cazuri “marginale”, familia justifica averea. Un observator occidental al vietii politice romanesti spunea recent, comentand acest fenomen, ca politica romaneasca ar pieri fara generoasele bunici si întreprinzatoarele sotii...
Daca totul e “acoperit”, atunci n-ar mai ramane decat problema sinceritatii si, asa cum a sugerat senatorul Predescu, problema extinderii acestei sinceritati la cetatenii simpli. Stafia Vechiului regim bantuie clasa politica si nu este, de aceea, de mirare ca memoria responsabililor politici de azi a readus în discutie legea ceausista a ilicitului. Intr-o mare de sinceritate, cetateanul a devenit suspect.
Ceea ce nu iau în calcul acesti apostoli ai sinceritatii debordante este ca peisajul social este în dezacord flagrant cu discursul instituit public. E suficient sa iesiti dintr-unul din orasele Romaniei de azi si veti da peste “vilele bugetarilor”.
Case enorme, pazite de politii private, de garduri de beton din care s-ar mai putea construi cateva apartamente, masini de-abia scoase pe piata europeana sau americana - acesta e tabloul periferiei bogate aparute în tranzitie. Nu, bugetarii despre care e vorba aici nu sunt nici muncitorii din muribunda industrie socialista, nici profesorii universitari care au salarii de vreo 300 de ori mai mici decat omologii lor occidentali, nici satenii cu pensii de 10 euro pe luna.
Locuitorilor acestui peisaj li se spune “bugetari” pentru ca averea lor a depins sau depinde de fonduri publice, de privilegii guvernamentale sau de garantii preferentiale ale statului. Averile tranzitiei sunt, de fapt, averi ale statului, iar bogatasii acestui timp sunt agentii unui stat corupt.
