De același autor
Memorii (Plon, Paris, 2004, p. 273-275). Iata cateva extrase care merita citite cu atentie, caci ele vin de la un participant-cheie la construirea deciziilor acelei epoci: "In iulie 1989, la sommet-ul tarilor industrializate de la Paris (...), George Bush a pledat primul pentru o deschidere politica si economica fata de Polonia si Ungaria, cele doua tari aflate in acel moment in fruntea emanciparii. Kohl a continuat pe aceeasi linie, povestind intalnirile sale cu Gorbaciov si semnaland ca nu este foarte optimist in privinta URSS; tot el a confirmat temerile de instabilitate potentiala a URSS, deja semnalate de anumite guverne, si a mentionat problema germanilor ce traiesc in Polonia. Doamna Thatcher - ca intotdeauna, foarte pragmatica - a pus accentul pe ajutorul alimentar acordat acestor tari si pe micsorarea datoriei externe care restrangea foarte mult posibilitatea lor de actiune. Mitterrand a insistat asupra legaturii dintre viitorul lui Gorbaciov si reusita Poloniei si a Ungariei. Soarta lor e legata, a spus el, adaugand ca ajutorarea lui Gorbaciov nu prezinta nici un risc. Mitterrand il sustinea cel mai tare dintre toti pe Gorbaciov. Am intervenit si eu pentru a sprijini reusita experientelor poloneza si maghiara. Am adaugat ca am putea face o propunere tehnica. Incet-incet, sprijinit de Bush si de Mulroney, am obtinut acordul ca ajutoarele pentru aceste doua tari sa fie coordonate de Comisia Europeana. Aceasta era o competenta noua pentru Comisie si imi luam astfel un mare risc. Mi-au atras atentia asupra acestui fapt, pe buna dreptate, chiar cei doi colegi din Comisie care erau prezenti la lucrarile sommet-ului, Andriessen si Cristophersen. Consiliul European m-a insarcinat insa pana la urma sa angajez convorbiri cu celelalte tari industrializate care au dus la constituirea G24, adica a unui grup de 24 de tari decise sa ajute, intr-o forma sau alta, Polonia si Ungaria. Aceste 24 de tari erau invitate sa participe la imensa sarcina de sprijinire a administratiei si a procesului de democratizare.
Inca din 17 iulie 1989, imediat dupa sommet, Comunitatea, la propunerea mea, a decis sa acorde Poloniei un ajutor alimentar, fara a mai astepta reuniunea celor 24. Obtinand coordonarea acestor ajutoare - un fapt cu adevarat nou - cred ca am plasat Comisia Europeana in concertul institutiilor internationale. Plecand de la aceasta initiativa, s-au nascut multe altele, asa cum a fost ideea crearii unei Banci Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare, idee pe care Jacques Attali i-a suflat-o lui Mitterrand. A fost nevoie de mai multe luni pana cand guvernele sa se puna de acord asupra sediului si numelui presedintelui acestei Banci. Pana la urma, sediul a fost fixat la Londra, iar presedintia i-a revenit chiar lui Attali. In acest timp, Comisia reflecta la diferite propuneri. Ne-am fi dorit sa cream o fundatie europeana care sa se ocupe de formare profesionala, pentru ca trecerea la economia de piata, la competitie, la gestiunea intreprinderilor era prioritara. Aveam deja in vedere incheierea unor acorduri de cooperare intre Comunitatea Europeana si fiecare tara in parte. In sfarsit, am gasit si numele acestui program al G24: i-am spus PHARE - care era acronimul pentru Pologne, Hongrie - Aide à la Restructuration Economique, program care a fost extins apoi, pe masura consumarii evenimentelor, la Cehoslovacia, Bulgaria si Germania de Est".
Asa cum se observa, Delors nu numeste si Romania in lista tarilor care au beneficiat de PHARE, cu toate ca numeroase institutii de la noi au fost integrate in anii '90 in acest generos program. Referirile la Romania sunt, de altfel, foarte succinte in volumul memorialistic amintit, obiectul lor fiind schimbarea tardiva de regim: "In Romania, Nicolae Ceausescu, aflat la putere inca din 1965, isi afisa opozitia fata de reformele aflate in curs in celelalte tari, dar a fost rasturnat cu brutalitate si, la capatul unui proces care a nascut numeroase interpretari, cuplul Ceusescu a fost executat in ziua de Craciun, pe 25 decembrie 1989. Ii succede Iliescu, un conducator comunist. Situatia e extrem de confuza." (p. 270).
Pasajele din cartea lui Delors reamintesc un fapt care nu trebuie uitat. Tranzitia si procesul de integrare europeana au fost legate. Sau, reformulat din perspectiva evolutiei societatii romanesti: intarzierea democratica a amanat integrarea. Azi, cand consensul (mai degraba mediatic) in privinta integrarii e, la noi, cvasi-unanim, se uita ca Romania a fost ultima tara europeana care a abandonat sistemul totalitar. Se uita ca Romania a fost, de asemenea, ultima tara din Europa Centrala si Orientala care si-a asumat, in 1996, alternanta la putere. In cartea lor despre tranzitii, aparuta chiar inainte de alegerile din noiembrie 1996, Linz si Stepan puneau inca in seama totalitarismului de tip sultanistic al epocii Ceausescu decalajele Romaniei fata de restul lumii ex-comuniste in anul de gratie 1989 si in anii care au precedat alternanta la putere. Schimbarea de administratie din 1996 a fost decisiva pentru destinul european al Romaniei: deschiderea negocierilor s-a produs, de altfel, in februarie 2000, in timpul guvernarii de coalitie, fapt pe care nici macar unii dintre participantii la acest proces nu il mai mentioneaza.
Intr-un fel, PHARE e simbolul avantajului pe care democratiile l-au luat in procesul de integrare europeana. Acum, cu doar cateva zile inainte de consumarea celei mai mari extinderi din istoria Uniunii, putem, desigur, sa deplangem intarzierile societatii politice romanesti. Dar, ar fi bine sa le si intelegem.
