De același autor
Dacă vă amintiţi, cartea lui Sorin Adam Matei, polemic intitulată Boierii minţii, despre care am scris la un moment dat, a stârnit o mulţime de valuri pro şi contra. Idolii forului, al cărei subtitlu este De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici, recent apărută la Ed. Corint sub coordonarea lui Sorin Adam Matei şi a Monei Momescu, continuă preocupările „antielitiste“ ale lui Sorin Adam Matei, sub forma unei culegeri de articole semnate de mai mulţi autori pe această temă. Cum era de aşteptat, cartea a stârnit numeroase reacţii, „poziţionări“, catalogări şi delimitări. Şi mă mir că Sorin Adam Matei se declară rănit fără vină de cei care au polemizat cu cartea asta.
Recunosc că nu prea înţeleg cum devine cazul cu clasa de mijloc a spiritului versus „elita“ intelectualilor publici. Întotdeauna vor exista intelectuali care se bucură la un moment dat de mai multă audienţă decât alţii. Cu alte cuvinte, întotdeauna vor exista intelectuali publici şi intelectuali care, din diverse motive, nu vor (sau nu pot) să atingă o notorietate de prim-plan în viaţa publică. Să spui apoi că intelectualul generalist, care n-are o anumită specializare, şi-a trăit traiul şi că a venit vremea intelectualului care are expertiză într-un anumit domeniu, asta mi se pare mai degrabă exprimarea unei dorinţe decât rezultatul unei observaţii. Ca să nu mai zic că şi aşa-zisul intelectual generalist are de obicei o specializare iniţială şi foarte adesea un doctorat în specialitatea cu pricina. Aşa că să încerci să-i retragi calitatea de intelectual lui Liiceanu pentru că n-ar fi filosof, ci e doar profesor de filosofie sau, în ciuda pregătirii sale de specialitate, să spui că n-ar fi decât un intelectual generalist, asta mi se pare o doctă căutare a nodului în papura lui Liiceanu. La povestea asta cu intelectualul generalist o să mă întorc. Dar dacă un lingvist eminent cum e Chomsky îşi dă cu părerea despre politică şi are opţiuni politice declarate, care-l fac un guru al stângii mondiale, asta e din cauză că opiniile lui politice sunt inatacabile sau din cauză că e Noam Chomsky? Dacă luăm de capital principiul specializării, Chomsky ar trebui să-şi vadă de gramatica lui generativă, nu să critice politica externă a Statelor Unite şi să dea apă la moară anarhiştilor. Iar dacă pe mine mă interesează ce spune el, asta nu mă face automat de acord cu el, chiar dimpotrivă. Mi se pare un extremist în opiniile lui politice, dar sunt convins că nu e cumpărat de forţele antiamericane. Iar în ipoteza, absolut improbabilă, că anarhismul ar ajunge la putere în Statele Unite, nu l-aş considera pe excentricul lingvist un intelectual al puterii. Am luat acest exemplu de mare notorietate internaţională şi pentru că la noi numele lui Chomsky îi face să ciulească urechile pe umanişti şi pe universitarii cu preocupări de stânga, dar pentru opinia publică autohtonă nu înseamnă aproape nimic.
În cartea coordonată pe jumătate de Sorin Adam Matei, ţintele predilecte sunt aşa-zişii intelectuali ai puterii de la noi, cei care, din acest motiv, şi-ar fi pierdut calitatea de intelectuali. Nu cred că despre asta e vorba, ci eventual despre credibilitatea unor intelectuali care l-au susţinut şi îl susţin pe Traian Băsescu, ceea ce e altceva. Iar faptul că aceşti oameni îşi joacă propria lor credibilitate ca susţinători ai lui Băsescu e un lucru de discutat, dar mi se pare o prostie să te repezi la ei spunând că ar fi susţinătorii unei dictaturi în devenire. Dar apropo de seriozitatea acestei acuzaţii, în Idolii forului, acelaşi Gabriel Liiceanu e atacat, mai întâi, pentru că şi-ar fi declarat susţinerea faţă de Traian Băsescu, iar apoi e atacat pentru că tace. Adică îl susţine pe posibilul dictator prin muţenie. Dar când Liiceanu a spus că are o părere proastă despre ascensiunea politică a fetei lui Traian Băsescu, Elena, asta se contabilizează tot la susţinerea preşedintelui?
La fel, H.-R. Patapievici e luat la refec în aceeaşi carte pentru că a acceptat să devină preşedinte al ICR, funcţie în care a fost numit de Traian Băsescu. E o numire politică, indiscutabil, dar de unde până unde şi-a pierdut Patapievici calitatea de intelectual fiindcă a ajuns preşedintele ICR, cum susţine unul dintre autorii care scriu în această carte? Poţi să nu fi de acord cu Patapievici, care e politic un conservator şi care nu e de acord, pe ici, pe colo, cu susţinătorii corectitudinii politice, care, pe ici, pe colo, mă irită şi pe mine, totuşi să nu ne confundăm principiile cu invidiile şi simpatiile politice cu intelectualitatea.
E de discutat la noi relaţia intelectualilor publici cu puterea. Şi chiar şi formula „intelectualii lui Băsescu“, care include o presupusă subordonare necondiţionată faţă de actualul preşedinte, şi nu susţinerea lui venită din partea unor intelectuali, în numele anumitor idei. Să nu uităm totuşi că mare parte dintre intelectualii publici de azi au susţinut CDR şi pe preşedintele Constantinescu fără să ceară nimic. Cu excepţia intelectualilor care făceau parte din partidele care alcătuiau Convenţia sau erau foarte apropiaţi de ele ori de Emil Constantinescu, printre care s-a numărat atunci şi Daniel Barbu, unul dintre autorii Idolilor forului, ceilalţi nici n-au primit răsplăţi din partea puterii de atunci. PNŢCD l-a trimis la CNSAS pe Patapievici din motive de imagine, nu ca să se achite faţă de el, pe linie de partid. Să ne amintim, la fel, că intelectualii care l-au susţinut public pe Băsescu, în 2004, au făcut-o mai ales din adversitate faţă de Adrian Năstase. Asta ca să nu mai spun că unul dintre susţinătorii de atunci ai lui Băsescu, Mircea Cărtărescu, era total necunoscut viitorului preşedinte, spre deosebire de contracandidatul lui, Adrian Năstase. Aşa că, dacă e să discutăm onest, Băsescu nu prea avea habar de intelectualii care îl susţineau şi destui dintre ei, printre care şi Liiceanu, au declarat public că votează cu el împotriva lui Adrian Năstase. E adevărat că, atunci când s-a pus la cale în parlament suspendarea lui Băsescu, mare parte dintre aceşti intelectuali au sărit în apărarea lui.
Să ne amintim însă că atunci erau de partea lui Băsescu şi cei mai mulţi dintre alegători. Cât despre povestea cu dictatorul Băsescu, asta a fost o găselniţă politică pentru a justifica alianţa a cinci partide – PSD, PC, PNL, UDMR şi PRM – pentru a-l termina pe Băsescu la alegerile prezidenţiale. Aşa că dacă vorbim despre „intelectualii lui Băsescu“ de ce nu vorbim şi despre intelectualii lui Crin Antonescu şi ai lui Mircea Geoană?
Mă întorc la intelectualul generalist, al cărui timp ar fi trecut, potrivit lui Sorin Adam Matei şi unora dintre ceilalţi colaboratori ai acestei cărţi. Aşa-zisul intelectual „generalist“ e un tip cu pregătire umanistă sau care se apleacă asupra umanismului dinspre alte specializări. Nu văd nimic infamant în asta, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre semnatarii cărţii coordonate de autorul Boierilor minţii sunt tot umanişti. Sau să înţeleg că „umaniştii noştri sunt mai specialişti decât ai lor”?
În privinţa ideii centrale a cărţii, exprimată şi în subtitlu, mi se pare de un populism eseistic şi intelectual îngrijorător. Cum adică, păcatele mele, e de preferat unei „elite“ o clasă de mijloc a spiritului? O elită cu ghilimele nu e o elită pentru cei care pun ghilimelele. Ceea ce rămâne e calitatea de intelectual public. Or, asta nu e rezultatul unei conspiraţii, ci al unei ratificări. Fiindcă, să fim serioşi, Liiceanu, Pleşu, Patapievici puteau să se se proclame elita elitelor şi ceva pe deasupra, la ce le folosea asta dacă nu ar fi avut succes? Tot ei se numără însă printre cei mai înjuraţi intelectuali de pe forumuri, din cauza succesului lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să predicăm idealul intelectualului de mijloc. În loc să tragem în sus şi la concurenţă, ne mulţumim să fim şi noi pe acolo? Sau vrem să-i mângâiem pe orgoliu pe cei care se uită de jos în sus spre „elita“ publică? Ori mai degrabă încercăm să ne căţărăm pe spinarea lor pentru a le lua locul celor pe care îi infamăm ca „elită“? //
