De același autor
30 de grade la umbră la Paris, joi, 5 septembrie 2013, ora 17h30. Iţi trebuie plămâni buni ca să poţi striga, să fluieri, să te agiţi, să revendici. Bulevardul Suffren, de obicei neverosimil de liniştit pentru o metropolă, încă spart de şantierele verii, însoţeşte pe cîteva sute de metri masiva clădire a sediului UNESCO din capitala Franţei. Reţelele sociale au funcţionat, o dată în plus: vreo două sute de români - şi prieteni francezi – s-au strîns peste drum de UNESCO, exact în faţa intrării, pentru a protesta faţă de proiectul de exploatare a aurului de la Roşia Montana din România. Sunt în majoritate tineri, au pancarte şi o energie de invidiat în aerul fierbinte. Mulţi sunt îmbrăcaţi în negru – măcar un tricou sumbru– şi poartă drept emblemă o frunză stilizată, ca un munte verde care se scurge în oglinda roşie a unui adînc de lac. Pe o bancă, în mijlocul adulţilor zgomotoşi, cîţiva copii: unul citeşte benzi desenate, altul pocneşte două peturi, o fetiţă agită un steguleţ românesc. Pe carcasa unei maşini e desfăşurat un drapel mare, tricolor, cu stemă.
„Non à la cyanure”
„Non à la cyanure” interzice un slogan iar şoferii sau rarii pietoni francezi din zonă se dumiresc. „N. Manolescu?” interpelează un afiş larg, pe fond negru. Nicolae Manolescu este Ambasadorul României la Unesco. Cîteva tinere şi-au pus în decolteu o emblemă nature: vizibilă şi proaspătă, o frunză verde. „Cel mai scandalos în acest proiect este că nu se ţine cont de oameni” justifică o tînără, dintr-un grup de trei. Oamenii din zonă sunt expropriaţi. Într-un reportaj am văzut că locuitorii nu-şi doresc nici aur, nici bani, nici să plece de acolo.” Mă fac avocatul diavolului şi amintesc că şi pentru a construi autostrăzi e nevoie de exproprieri. Raţionamentul nu lasă de dorit: „Pentru un proiect de interes public e probabil necesar. Dar ce li se propune oamenilor din zonă? Gold Corporation prezintă lucrurile din punctul ei de vedere, vinde iluzia paradisului pe pământ. Cîteva contracte cu durată determinată şi un dezastru ecologic.” Cei trei nu vor să-şi decline identitatea. Mărturisesc curat că sunt turişti, dar cum participaseră şi la protestele din Piaţa Universităţii din urmă cu cîteva zile n-au vrut să rateze momentul de la Paris, dacă tot sunt în trecere: „Turism...ecologic” glumeşte cineva. „Cel mai important lucru sunt oamenii de acolo: oameni care rezistă dar în momentul cînd le pleacă vecinii, cu ceva bani în urma exproprierii, ceilalţi se demoralizează. Ar trebui să mergem acolo şi să facem lanţuri de oameni în jurul munţilor”, spune o fată, de sub şapca sa bine trasă pe ochi în căldura Parisului.
Un lobby de aur
„Am venit cu entuziasmul din Piaţa Universităţii şi cu un slogan care spune totul: Nu corporaţia face legislaţia!”. În România corporaţiile pot influenţa legislaţii. Executivul a făcut o lege care să permită exploatarea aurului şi argintului la Roşia Montana de către acţionarul majoritar RMGC iar legea prevede declararea proiectului ca fiind de utilitate publică şi de interes naţional deosebit. „În nici o ţară din Europa aşa ceva n-ar fi posibil, îmi declară Caroline d Assay de la Asociaţia Pro Patrimonio din Franţa, venită să-i susţină pe protestatarii români. Mai întîi, ce nu este în ordine cu acest proiect este că este lipsit de transparenţă: oamenii nu sunt informaţi cu adevărat, societatea de exploatare manipulează oamenii, îi cumpără, îi intimidează. Apoi, nu există un studiu aprofundat al implicaţiilor ecologice. S-au prezentat cîteva aspecte teoretice foarte seducătoare. Dar cînd în zonă ai de-a face cu nenumărate galerii vechi de mină, încă neexplorate cu totul, şi cînd apele cianurate le vor umple sau le vor infiltra ce va mai fi de făcut? Ce va mai fi de făcut cînd societatea respectivă va pleca de acolo după 20 ani, cine va mai controla miliardele de tone de ape cianurate deversate? Există precedente, un accident al aceleiaşi societăţi, produs acum zece ani, la Baia Mare: Dunărea a fost poluată, au murit toţi peştii, a fost o adevărată catastrofă. Şi era vorba de un mic proiect.” detaliază Caroline d’Assay. Preşedinta Pro Patrimonio Franţa extinde miza dezbaterii, care nu se rezumă la interesele unei naţiuni şi a unor politicieni: „E un subiect care trebuie să treacă graniţele pentru că e pînă la urmă vorba despre societatea în care trăim. Aurul nu e important pentru că înseamnă bani, aurul e în spatele unor întregi industrii, de care depind obişnuinţele modului de viaţă de astăzi. În telefoanele noastre mobile, în tablete, calculatore, există aur sau argint. Dacă vor să pună mâna pe această exploatare este pentru că sunt profituri fabuloase la mijloc iar mizele industriale sunt enorme.” Este însă posibilă o revoluţie, o revenire în urmă, din moment ce goana după aur a intrat adînc în modul nostru de viaţă şi sub diferite forme? „Protestele ajută la conştientizare şi din acest punct de vedere e de părere Caroline d’Assay. Marel public începe să fie avertizat. Nu e normal ca în Europa să se întîmple astfel de lucruri. Există un proiect de lege anticianuri care se află pe masa Parlametului european. Mulţi parlamentari ar dori implementarea sa dar fără succes. Există un lobby industrial extrem de puternic care joacă împotriva acestui proiect de lege.”
Aurul nu cumpără tot
În această vară, Ioana V., specialistă în art-terapie de mai mulţi ani la Paris, a fost împreună cu copiii ei la Roşia Montana. Ce cred oamenii? „Oamenii aşteaptă banii, o maşină promisă, restaurarea caselor, o şcoală în plus... Aţi văzut filmul Erin Brockovitch? Ceea ce se întîmplă la Roşia Montana e comparabil. Mai puţin... Julia Roberts.”
Raluca Ursache, doctor în ştiinţe politice, de 12 ani în Franţa, agită o planşă şi declară răspicat că faptul că a venit în carne şi oase la mitingul din faţa Unesco poartă în sine un mesaj: „Eu polemizez cu cei care şi-au pierdut speranţa în politic şi care spun: sunt împotriva proiectului de exploatare dar nu merită nici politicienii, nici românii, să ies în stradă şi să strig pentru ei. Argumentul meu este : nu va trece acest proiect fără ca eu să ies în stradă şi să fi spus Nu. Fie în scris, fie strigând în faţa Unesco la Paris. Suntem slabi faţă de ei, n-avem nici bani, nu suntem nici profesionişti ai comunicării publice dar spun Nu şi îi voi învăţa şi pe copii mei să fie împotrivă. Este un gest civic.”
Raluca spune că cea mai gravă i se pare distrugerea fără scrupul a naturii, a patrimoniului istoric şi a oamenilor. „E un caz simbolic, de manual: ne vindem pentru 30 de arginţi, pentru un inel de aur. Dacă proiectul se întâmplă, aşa cum vor ei să-l facă - aurul fiind disipat în pulberi va fi o exploatare de suprafaţă – pierderile vor fi ireversibile. Patrimoniul istoric de acolo, cu mine romane de 2500 de ani pe care profesori din Franţa vin să le studieze pentru a le reproduce în machete, cum a fost cazul unei profesoare universitatre de la Toulouse - va fi pierdut. Doar că aceeaşi profesoară care şi-a făcut cariera în jurul minelor antice unice de la Roşia Montana este acum de partea Gold Corporation.” afirmă Raluca Ursachi. Deci aurul cumpără tot, o provoc. „De asta protestez, pentru că aurul nu cumpără tot.” În jurul nostru e un vacarm neverosimil, din cînd în cînd pulsul creşte în intensitate, în timp ce temperatura se încăpăţînează să nu scadă. ”Unis, on sauve Roşia Montana.” scandează protestatarii cu feţe roşii, întoarse spre birourile înalte de la Unesco.
Un arţar solidar
Un domn în vîrstă împarte comunicate de presă, semnate colectiv de diverse asociaţii: La Maison Roumaine, OVR Solidarite, OVR International, OVR Belgique, Pro Patrimonio France, Rencontre du Patrimoine Europe-Roumanie (RPER) se declară împotriva exploatării miniere de la Roşia Montana şi cer înscrierea sitului pe lista Patrimoniului Mondial al Unesco. Frunza-emblemă este singura semnătură pe un alt tract, sobru şi bine scris, care rezumă, în franceză, prevederile proiectului de exploatare şi justifică soluţia de salvare a sitului prin înscrierea sa în patrimoniul mondial: cele mai vechi galerii miniere romane din România se găsesc într-o zonă bogată în patrimoniu cultural, cu 50 de monumente istorice clasate, dintre care 7 de mare valoare naţională şi universală. Un tînăr de la nou înfiinţata „Asociaţie pariziană a artiştilor români din Franţa” lipeşte pe trunchiul unui arţar un afiş creionat ad-hoc: „Arborii din Franţa sunt solidari cu arborii din România”.
Scriitoarea Magda Cârneci, în trecere prin Paris, n-ar fi putut lipsi de la exprimarea acestui gest civic: „Cînd eram director al ICR Paris am organizat deja o dezbatere pe această temă, cu reprezentanţi ai instituţiilor din România, din Franţa, de la Unesco, susţinători ai ambelor cauze. O dezbatere foarte intensă, dar fără mare efect, poate doar acela al conştientizării şi al cristalizării unor opinii anti Roşia Montană. Faptul că tinerii au ieşit în stradă în ultimele zile arată că s-a atins un punct sensibil: nu e semnificativă doar dezbaterea pro sau contra Roşia Montana, complexă şi dificilă, şi deja mult prea mestecată în presă, încît nu mai gândim clar despre subiect. Dincolo de asta s-au încălcat nişte proceduri democratice şi felul în care s-a aprobat acest proiect în guvern este anticonstituţional. De abia acum ne dăm seama că s-au cerut prea puţine aprobări, prea puţine ministere au fost consultate. Tocmai pentru faptul că pune în discuţie şi funcţionarea democraţiei, mă aflu la acest miting, eu fiind în trecere prin Paris..”
Cineva din mulţime afirmă că ar fi zărit un funcţionar din delegaţia României de la Unesco: a trecut prin faţa protestatarilor, cu bicicleta velib, şi s-a topit în mirajul de fata morgana a bulevardului Suffren, încins la maxim. Peste drum, faţă de agitaţia viguroasă a 200 de oameni, clădirea Unesco - cu alura sa de mamut modern - are ceva strivitor.
Şi totuşi numai oamenii pot muta munţii din loc.
Cristina Hermeziu este jurnalistă. Ultima carte publicată : Revoluţia din depărtare, Curtea Veche, 2011.
