De același autor
„Dan, îmi pare rău, s-a schimbat tot.” Asta după ce ne-am chinuit cu Gediminas zile întregi să găsim soluții pentru „International Congress Co-Happiness 2022. The Commons”, o manifestare complexă, hibridă cum sunt mai toate evenimentele culturale din ultimii ani, expoziții, dezbateri, workshopuri, artă, științe umaniste, agricultură, schimbări climatice, pedagogie la Universitatea din Kaunas. Kaunas e Capitală Culturală Europeană 2022. Mă anunțaseră târziu și nu puteam să merg, așa că mi-am delegat desenele studenților care urmau să le transpună pe zid într-un soi de performance de-o zi și-o noapte.
Și boom! Intră armata rusă în Ucraina și se schimbă tot.
„Co-Happiness” se amână și tot bugetul merge spre refugiați, artiști și studenții din Ucraina. Și nu așa în joacă. Vytautas Magnus University, Kaunas, oferă cazare pentru 50 de profesori și 500 de studenți.
Așa a procedat toată lumea. Asociațiile, rețelele și spațiile de artă, universitățile și-au reorientat resursele și posibilitățile pentru urgența zilei. În cascadă. Nu există zi să nu văd Rupert oferă..., Museum Quartier Viena oferă... Centre mari și mici, galerii și spații de care nu a auzit nimeni din Finlanda în Slovacia și din Elveția în Moldova oferă cazare, burse, asistență. Toate își pun la bătaie bugetele și timpul.
Dan, îmi scrie Annette, curatoarea-șefă de la Muzeul Ludwig din Aachen, știi că avem camerele alea de rezidențe (cum să nu știu, că din ele mă holbam pe geam la muzeul unde aveam expoziție, dar nu puteam merge că eram în carantină), am vrea să le punem la dispoziția unor artiști ucraineni, știi pe cineva? Aaa! Păi să te pun în legătură cu Rona. Róna Kopeczky e din Budapesta, dar a curatoriat recent Trienala din Tallin, e implicată, e pe fază, știe cu balticii și e în legătură cu toată lumea. Lista cu resurse europene pentru artiști ucraineni a apărut imediat și se updatează permanent: https://www.contactsforukrainians.art/
„La dracu’, nu plecăm nicăieri, lasă-ne-n pace!”, i-au zis artiștii din Kiev Monikăi, care se oferea să-i găzduiască. Monika Szewczyk conduce de ani buni Galeria Arsenal din Bialistock (nu vă luați după nume, e o galerie publică non-profit care are și colecție). De când o știu eu face proiecte cu artiștii de la est de Polonia, de parcă are o misiune istorică. Poate chiar are. Bielorușii și ucrainenii au programe speciale în Polonia. Ultima expoziție la care am participat se numea Atenție Granița! și era organizată în două locuri, la Bialistock și la Lublin.
Nu-i scriu lui Nikita Kadan pe Facebook, mi-e frică că poate-i cu pușca în mână printr-un tranșeu pe undeva...
Când Rusia a ocupat Crimea în 2014, Yuri Leiderman (născut la Odessa, locuitor la Moscova și relocat la Berlin de când regimul Putin a început să pună bocancul pe libertatea de expresie) ne-a scris, colegilor lui artiști, să boicotăm Rusia și să nu participăm la Manifesta. Manifesta e o bienală europeană care se mută odată la doi ani într-un alt oraș european (ediția de anul ăsta e la Kosovo). În 2014, Manifesta urma să se deschidă la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg și curatorul Kasper Koenig, un monstru sacru al artelor, țintea exact tensiunea dintre arta de azi și unul din cele mai celebre (și conservatoare) muzee din lume. O parte din artiști s-au retras, alții au mers înainte.
Deciziile de genul ăsta sunt dificile și au devenit aproape o obișnuință în ultimii ani. Astăzi este aproape obligatoriu să ai o poziționare. Unii refuză să expună în muzee care au în boarduri de conducere afaceriști dubioși implicați în exportul de armament sau exploatări brutale (apropo, vedeți zilele astea oligarhi ruși care pleacă din muzee și universități mari). Guggenheim. Alți artiști boicotează state care invadează alte state, care ridică ziduri și ocupă teritorii. Oricât s-ar argumenta (chiar și în paginile acestei reviste) că arta este pentru artă, că scriitorul trebuie judecat doar pentru ce scrie sau că arta politică este o tâmpenie, realitatea zilelor noastre arată altceva.
Guernica a depășit Domnișoarele din Avignon. Picasso cel implicat e astăzi în prim-plan.
N-am participat atunci la Manifesta.
„Dan, poți să ne trimiți niște desene? Vrem să le punem pe fațada muzeului”, îmi zic cei de la Documenta. Documenta e cea mai importantă expoziție de artă din lume, se ține o dată la 5 ani în orașul german Kassel. A început în anii ’50 ca să unească arta germană cu cea internațională și să expună „arta degenerată”, pe care naziștii o ardeau public. Acum este o scanare prospectivă a tendințelor artelor și filosofiilor contemporane. O expoziție complexă care ocupă tot orașul cu expoziții, discuții, prezentări, dans, filme. Anul ăsta e o ediție atipică, curatoriată de un grup artistic din Jakarta, bazată mult pe colectivitate și colective, perete, pe ecosisteme artistice locale. E vorba de cum se gestionează responsabil și în comun resursele și mai puțin (sau deloc) de superstaruri și ierarhii de piață. Bineînțeles că vă trimit...
3 desene antirăzboi și critice la Putin decorează acum Muzeul Fridericianum (vezi foto). Muzeul ăsta este unul din punctele-cheie ale Documentelor. De data asta, sălile de expoziție vor găzdui workshopuri permanente, biblioteci, dormitoare și bucătării. Muzeul devine o școală vie. Sunt onorat să expun pe fațadă.
Marian e pe telefoane cu artista din Ucraina. „Nu, nu da bani, dă-mi-o pe casieriță la telefon: doamnă, cetățenii ucraineni au gratis pe CFR”. De unde să știu eu, domnule, că-s din Ucraina, că n-au zis nimic... Una peste alta, s-a rezolvat. Fii atent, îmi zice Marian, au număr de România că la granițe au primit cartele gratis. Și dacă suni la numere în Ucraina e gratis. Cel puțin așa au zis principalele companii de telefonie mobilă din România. E adevărat că la noi întâi se anunță cu fanfară la TV și de-abia pe urmă se face legea sau dispoziția legală. Mai durează. Eu zic să verificați. Cică „gratuitatea” pe CFR nu era încă „legală”.
Sper să nu citească textul ăsta casierița din Suceava...
Rețeaua galeriilor din București și-a unit forțele cu ArtEncounters și Contrasens de la Timișoara și s-au pus pe coordonat gazde, transporturi, cearceafuri, wifi la apartamente și tot ce mai este nevoie ca să primească artiști și artiste din Ucraina.
Și platformele de artă din Cluj, și artiștii direct fără să mai stea pe gânduri. Zgondi îmi zice că la Teatrul de Comedie, unde conduce Atelier 030202, am cabine pentru actori cu duș, toaletă și o mică dormeză. Le dăm pe toate! Mica editură Secret Garden strânge donații, Atelierele Malmaison strâng medicamente, paturi, lapte praf, pamperși și absorbante. Și universitățile oferă cazare și acces la studii. București, Iași, Timișoara, Cluj. Facultatea de științe politice... și câte altele pe care le-am uitat în vârtejul ăsta.
Acum să punem lucrurile în perspectivă, în pandemie (și listele cu esențiali), tot ce este independent în artă, teatru și dansul contemporan mai avea puțin și dădea faliment. Se merge pe avarii de doi ani. Și cu toate astea, imediat și fără să mai stea pe gânduri, asociații, proiecte, artiști individuali, galerii comerciale și-au oferit rapid serviciile.
La fel ca la începutul pandemiei, când tot cheagul și bugetele ONG-iste s-au dus imediat pe măști, pe viziere și mașinăreli de produs oxigen. Statul român a uitat. Eu nu.
Văd acum o mobilizare uluitoare, cu oameni care stau de zile întregi în granițe și rezolvă probleme la care nimeni nu s-a gândit. Nu i-a rugat nimeni, nu le prea mulțumește nimeni. Ei sunt acolo. Acum niște numere, Revista 22 a publicat o analiză LOGS despre situația refugiaților afgani și irakieni din Timișoara. LOGS, adică Grupul de inițiative sociale din Timișoara, făcea și face o muncă extraordinară. Pe vremea aia nu se agita nimeni și nici scena culturală (de parcă în Irak sau Afganistan nu sunt artiști). Ba chiar unii timișoreni strâmbau din nas că s-au trezit pe cap cu pocinogul ăla.
Poate învățăm ceva din solidaritatea asta minunată cu Ucraina.
Uite, Artist at Risk oferă oportunități pentru artiștii ucraineni (https://artistsatrisk.org/apply/), dar și, atenție!, artiștilor disidenți ruși. //
