Învățământul românesc: jos bătrânii!

Nimic nu poate justifica eliminarea profesorului mai vârstnic de la Catedră, în condițiile în care activitatea lui profesională este excepțională și generații de studenți / elevi pot depune mărturie că s-au format, realmente, prin cursurile lui (în învățământul superior) sau prin orele sale (în învățământul mediu).

Transformarea Profesorului (ca și a Me­di­cu­lui) într-un țap ispășitor, prin ex­tra­po­lare abuzivă de la un caz izolat la întreaga categorie, este un fapt recurent în dis­cur­sul sub-jurnalistic: acela în care grija pen­tru acuratețea transmiterii informației e de­pășită de pofta de rating cu orice preț.

S-ar zice că publicul larg are nevoie de per­sonaje negative categoriale. Și că, pe de altă parte, un profesor bun nu e ilus­tr­a­tiv pentru pattern-ul care trebuie cons­truit. De aceea, știrile „pozitive“ apar rar, în câte-o criză de inspirație a pro­du­că­to­rilor și distribuitorilor de imagine. Ima­gi­nația acestora e legată de scenele deja cla­sice și de clișeele reluate din trei cadre și cinci propoziții: profesorul beat, îm­ple­ti­cindu-și pașii prin curtea școlii, ori me­dicul surprins cu plicul în buzunar...

O anume dezinteresare prezidează aceste exe­cuții publice. Tot ce contează este ra­ting-ul, astfel că nu interesează prea mult nici identitatea profesorului, nici par­cur­sul lui profesional. Latura comercială a sub­produsului mediatic stabilește un fel de egalitate în negativ. Important e ne­ga­tivul, indiferent cine-l ilustrează; esențial e scandalul promiscuu, chiar dacă epi­so­dul pus în prime time are în centru un profesor de 30 de ani ori unul de 60, un medic cu părul alb sau un stagiar. Co­mer­țul cu imaginea își impune regulile asupra materialului uman prezentat, oferindu-i schema simbolică în care acesta trebuie să intre și ignorând diferențele de vârstă. De aceea, în primă și ultimă instanță, ma­cu­larea imaginii Profesorului este un dat al Pieței. Asta cere Piața, asta i se oferă. Nor­mele deontologice pot fi trecute cu ve­de­rea. Când Piața va cere și știri pozitive cu profesori, atunci vom da mai multe...

Este revoltătoare o asemenea pa­radigmă; dar ea poate fi în­țe­lea­să. Nu justificată, nu scuzată, dar înțeleasă în termenii ei de cons­tituire și menținere. Putem în­țelege logica acestei manipulări mediatice; și, după ce am înțeles-o, ne putem și amu­za de ea: ei, iată încă un distins re­pre­zentant al corpului profesoral care a schin­giuit un elev, a violat jumătate de clasă, a fugărit cu securea în mână un comitet de părinți și a băut, până a căzut sub masă, cu medicul și cu preotul, la bufetul lu­mi­nat de blitz-uri...

Acestea sunt aplicații, distorsionate, din afa­ra domeniului. Sunt reprezentări în logica unui rating ce va fi obținut prin senzaționalism trivial; o logică – trebuie să admitem – construită profesionist, prin ignorarea la fel de profesionistă a stan­dardelor etice și profesionale.

Mai gravă e însă, în opinia mea, dis­tor­sionarea operată din interiorul domeniului nostru, dinspre corpul profesoral spre so­cietate și spre guvernanții și decidenții ei. Aruncarea în derizoriu televizual a me­se­riei de dascăl este ceva ce-i privește pe toți dascălii. Însă cu adevărat hidoasă este discriminarea, tenace și rapace, a pro­fe­sorilor mai vârstnici, supuși unui exit care să ofere locuri libere tinerilor merituoși.

Trăim într-o parabolă swiftiană. În Ro­mâ­nia, toți tinerii profesori sunt merituoși, sunt străluciți, sunt niște giuvaiere ale vieții academice; și, simetric, toți pro­fes­o­rii în vârstă sunt niște mediocrități agă­țătoare de scaun care trebuie eliminate de urgență din sistem. Ei ocupă locul și îm­piedică lumea să se afirme; lumea tânără și energică, bineînțeles, care nu are nevoie de modele, de mentori, de îndrumare științifică, de expertiză academică...

Ca o paranteză, am constatat simptome ale acestei mentalități și în lumea noastră li­terară, unde un scriitor talentat din ul­tima generație (Dan Sociu) vorbea despre critici consacrați precum Alex. Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu „argumentând“ în fe­lul următor: „sunt bătrâni, săracii...“. O con­descendență de vârstă comică, dacă ne gândim că judecătorul acesta atât de aprig adună și el 35 de trandafiri în bu­chetul vieții; dar și descalificantă, prin aceea că a fost exprimată într-un spațiu (pe Facebook) nefrecventat de „bătrânul“ Dan C. Mihăilescu.

Revenind la mediul academic, dorința de a-i inventaria pe „bă­trâni“, de a-i scoate din catedre și din activitatea didactică, de a-i pensiona, într-un cuvânt, de a-i elimina este cu atât mai imperioasă cu cât profesorii respectivi se bucură de res­pectul și aprecierea studenților și au o anvergură profesională mai marcată. E și firesc să fie așa: ca un profesor cu o ac­tivitate mai îndelungată să aibă mai multe lucrări și mai multe realizări decât unul aflat la începutul carierei. Dar el trebuie scos neapărat din joc, pentru ca locul lui să fie ocupat de un „competitor“ care are, ca singur atu, vârsta.

Or, acesta nu este un criteriu profesional și care să structureze meritocratic câmpul academic. E un criteriu discriminator, ca­re introduce anul nașterii ca element de­cisiv al selecției și îi defavorizează pe toți profesorii peste o anumită vârstă, fa­vo­rizându-i pe toți profesorii sub o anumită vârstă. O asemenea „competiție“ inte­lec­tuală îmi repugnă. Nimic nu îmi dă drep­tul să mă consider mai capabil decât un profesor din altă generație, prin simplul fapt că eu am 39 de ani, iar el are 71. Și ni­mic nu poate justifica eliminarea pro­fe­sorului mai vârstnic de la Catedră, în con­dițiile în care activitatea lui profesională es­te excepțională și generații de studenți / elevi pot depune mărturie că s-au format, realmente, prin cursurile lui (în în­vă­ță­mântul superior) sau prin orele sale (în în­vățământul mediu).

Dispare din ecuație individualitatea și rea­pare încadrarea abuzivă într-o categorie. Dar ceea ce în discursul pseudojurnalistic senzaționalist era conotat categorial din motive de rating este aici denotat ca­te­go­rial din motive de excludere. Ceea ce aco­lo avea o logică nediscriminatorie a scan­dalului promiscuu are aici o logică discri­minatorie a eliminării unora și favorizării altora. Ceea ce acolo era, până la urmă, gre­țos ca OTV-ul și extrinsec domeniului este aici hidos-birocratic, cu mii de chi­chițe și „justificări“, și intrinsec do­me­niului. Jos bătrânii! Afară cu ei! Nu mai avem răbdare. Vârsta ne face mai buni de­cât ei.

În parabola swiftiană în care trăim, nu mai avem nevoie tocmai de somitățile în do­meniul lor. Preferăm categorial nu pe profesorul care și-a dovedit aptitudinile și și-a scris cărțile, ci pe profesorul care își va dovedi aptitudinile și care își va scrie cărțile. Mai mult: îl discriminăm pe pri­mul și îl eliminăm, cu toate realizările lui, pentru a-l favoriza pe al doilea, în ipoteza unor realizări ulterioare. Alungăm ma­gis­trul și susținem ucenicul, de parcă Uni­ver­sitatea ar trebui să fie o pepinieră de cadre și un poligon de încercări pe riscul edu­cației studenților. Vom vedea cât de bun este ucenicul, speranța, tânărul. Deo­cam­dată, să ne îngrijim să scăpăm de ma­gistru, de cel care a confirmat, de bătrân.

Prefer să nu „accesez“ această mi­nunată lume swiftiană și să nu mă uit câți ani are un profesor; ci cât de bun este. Aș prefera să nu fiu favorizat printr-un cri­te­riu al vârstei, pentru că nu e niciun merit personal în faptul că am 39 de ani; după cum nu e nicio carență în faptul că un alt profesor are 71. Suntem ceea ce facem; nu suntem anul nașterii noastre. Suntem in­dividualități și trebuie să fim evaluați ca atare, iar nu categorii abuziv construite, în interiorul cărora noi, tinerii, să avem mai multe drepturi decât „bătrânii, să­racii“. Ba chiar, într-o societate civilizată, cum pretindem a fi, cei mai vârstnici ar trebui să fie priviți și tratați cu mai multă considerație decât cei mai tineri – nu in­vers. Este descalificant să te bucuri de eli­minarea „bătrânilor“: dar e pur și simplu degradant să introduci vârsta în evaluarea unui om. Nu e deloc complicat de legiferat ca dascălii excepționali să se pensioneze nu­mai la cererea lor; și să scăpăm astfel de pensionarea forțată a tuturor „bătrânilor“.

Acest articol se dedică tuturor profesorilor mei de care mă desparte o generație și de la care am învățat carte. De ce să nu mai în­vețe și alții? //