De același autor
Soarta economiei noastre depinde de rezolvarea crizei zonei euro.
Apartenenţa României la cei 26 care au acceptat Pactul fiscal la ultimul summit nu trebuie să mire, întrucât este esenţialmente reeditarea semnării Europactului (Pactul euro plus). Aceasta se vede prin examinarea conţinutului celor două acorduri. Este de observat că Germania, care a impus Pactul în primul rând, este tot mai mult centrul de gravitaţie economică şi, totodată, polul politic în creştere al Uniunii. Criza zonei euro a accentuat rolul acestei ţări care, parafrazând o expresie a fostului secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, pare să fie „indispensabilă“. Cum va fi utilizată această forţă este de văzut. Şi acest fapt l-a motivat pe ministrul de Externe polonez Radosłav Sikorski să afirme că îi este teamă „mai mult de lipsa de acţiune a Germaniei decât de puterea ei“.
Soarta zonei euro (UM) îi afectează pe toţi, pieţele globale. Să fie ireproşabilă politica publică de la Bucureşti, impactul evenimentelor externe tot este copleşitor; pe filieră financiară (marje pe care le plătim la finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice), pe cale comercială (de mişcarea banului depinde finanţarea comerţului), prin creditare (sectorul nostru bancar este controlat de grupuri străine în proporţie de circa 90%) etc. În zona euro este probabil un nou val de recesiune în anul ce vine, care trage deja economia noastră în jos. Noul val poate fi adânc, dacă pieţele vor fi tot mai nervoase. Chiar dacă destrămarea zonei euro este de neadmis pentru capii guvernelor europene, „să gândeşti ce este de negândit“ (think the unthinkable) devine un exerciţiu de luciditate. Fiindcă, din 2010, când s-a aplicat primul pachet de asistenţă pentru Grecia, reacţia a fost constant târzie şi insuficientă, în urma evenimentelor. Retorica liderilor europeni, în ultimul timp, a semnalizat pericol existenţial pentru UM, UE în ansamblu. Dacă lucrurile se strică tot mai mult în zona euro, România va fi tot mai sever lovită.
Pactul fiscal este prezentat de unii ca integrare fiscală, ca pasul decisiv pentru ca UM să devină viabilă. Este o interpretare eronată în opinia mea. O integrare fiscală (bugetară), aşa cum este proprie unei uniuni monetare şi economice (SUA, Canada, Brazilia sunt uniuni monetare), nu se rezumă la reguli fiscale şi sancţiuni şi la măsuri de coordonare a politicilor economice. Fără o trezorerie comună (adică un buget comun), care implică emisiuni de eurobonduri şi transferuri fiscale, uniunea monetară este şchioapă, fragilă (însăşi Germania este o uniune monetară, cu un buget federal din care se fac transferuri fiscale la nevoie). Criza zonei euro nu este atât a datoriilor, cât a unui design greşit. UM a şi adus împreună economii între care erau discrepanţe structurale mari, ceea ce a vulnerabilizat-o din debut; discrepanţele persistă şi se reflectă în diferenţe de competitivitate importante. Necazurile UM nu îşi au originea numai în excese bugetare; supraîndatorarea privată este şi ea vinovată, ca şi excese ale băncilor nesupuse unor reglementări adecvate. UM, cum arată acum, este mai rigidă decât etalonul aur care a funcţionat în perioada interbelică şi s-a prăbuşit. Să ne amintim şi ieşirea unor state din mecanismul cursurilor de schimb acum două decenii.
Cancelarul Angela Merkel a declarat că ultimul summit este un moment cheie în recredibilizarea euro. Dar logica incrementalistă nu a dat roade până acum şi persistă o opoziţie vehementă în cercuri influente faţă de eurobonduri. Guvernul german are temei să fie preocupat de hazardul moral, de „pasageri fără bilet“ şi de aceea insistă pentru disciplinare bugetară constituţionalizată. Dar casa arde şi este nevoie de măsuri îndrăzneţe urgente. În UM este nevoie de stingerea focului concomitent cu măsuri de reformă a construcţiei, pentru a o face viabilă. Am dubii că Fondul de Salvare (ESM) şi FMI pot suplini acţiunea Băncii Centrale Europene (BCE) pentru a linişti pieţele. Bine măcar că BCE extinde linii de finanţare de 3 ani şi a mărit gama de colaterale acceptate; mă întreb dacă ea ar accepta titluri de stat denominate în valute ale ţărilor UE ce nu fac parte din UM.
Mersul economiei româneşti în 2012 depinde enorm de calmarea pieţelor financiare şi de reconstrucţia UM. Deciziile anunţate recent sunt paşi înainte, dar insuficiente, în opinia mea.
Referitor la Pactul fiscal, el ajută în măsura în care obligă la rigoare bugetară şi seriozitate în cheltuirea banului public – ceea ce se aştepta şi de la Europact. De ce 0,5% deficit bugetar structural, şi nu o altă cifră? Stabilizarea nivelului datoriei publice ca pondere în PIB cere ca rata dobânzii (de care depinde serviciul datoriei) să fie inferioară sau cel puţin egală cu rata de creştere a PIB-ului; dacă deficitul bugetar, ca pondere în PIB, depăşeşte constant rata de creştere a economiei, datoria publică scapă de sub control. În zona euro, datoria publică agregată este de peste 80% din PIB şi criza datoriilor suverane a indus frica că, fără consolidare fiscală generalizată, euro nu va fi salvat. Aici găsim raţiunea pentru impunerea unei reguli comune de 0,5% deficit structural cu prag superior al deficitului de 3%.
Se încearcă astfel reducerea datoriilor publice prin deficite structurale minime. Mai ales că estimările privind creşterea economică în UM nu sunt încurajatoare. Dacă rata de creştere economică ar fi, de pildă, în jur de 3% din PIB, diminuarea în timp a datoriei publice, ca pondere în PIB, s-ar putea realiza şi cu un deficit structural de 2%. Dar creşterea economică este îndoielnică în anii ce vin (nota bene: bugetele statelor ce compun SUA au şi ele regula echilibrului, dar acolo există un buget federal care preia şocuri asimetrice şi care emite obligaţiuni federale). Dacă pieţele ar reacţiona favorabil la demersul de stabilizare a datoriei publice, la nivelul zonei euro, prin consolidări fiscale generalizate, ar fi bine. Dar există şi posibilitatea ca lipsa şanselor de relansare economică, mai ales în ţările sudice, să accentueze cercuri vicioase, invalidând strategia adoptată. Şi pieţele ar reacţiona nefavorabil. Aici, Pactul tace.
România are în prezent un deficit structural al bugetului public de peste 3% din PIB; el era peste 8% în 2008. Deficitul în anii precriză ilustra creşterea economică nesustenabilă, bazată pe importuri masive şi îndatorarea externă a sectorului privat, cu investiţii suboptime. Găsim aici explicaţia pentru explozia deficitului bugetar efectiv când economia a căzut în 2009. Ca să ajungem la un deficit structural de 0,5%, avem nevoie de o corecţie fiscală structurală de circa 3% din PIB, care este considerabilă, având în vedere că veniturile fiscale nu depăşesc 28-29% din PIB.
Câteva condiţii ar ajuta realizarea unei asemenea corecţii, fără a provoca dureri mari şi efecte perverse: o absorbţie mult crescută şi mai eficientă a fondurilor europene (cel puţin 3% din PIB anual), o colectare mai bună a veniturilor fiscale, o utilizare mult mai responsabilă a banului public, gradualizarea corecţiei şi un mediu extern cât mai puţin ostil. Ultimul factor este cenuşiu şi rămân, deci, primele instrumente. Potenţialul de creştere economică a României a fost tras în jos de criză, probabil către 2-2,5%. Dar şi această cifră este incertă, fiindcă nu ştim cât va dura criza. Dacă potenţialul de creştere al economiei româneşti ar fi semnificativ peste cel din zona euro, un deficit structural mai mare de -0,5% nu ar cauza probleme, mai ales dacă resursele împrumutate ar fi cheltuite exclusiv pentru investiţii utile. Un deficit foarte mic imediat are acţiune prociclică (recesionistă), dacă nu se asigură un nivel adecvat al cheltuielilor publice (prin absorbţie ridicată de fonduri UE şi colectare mai bună a veniturilor fiscale).
Un deficit zero, dacă România ar relua creşterea economică, ar face ca datoria sa publică să scadă continuu ca pondere în PIB. Sectorul privat ar putea folosi retragerea statului de pe piaţa creditului intern pentru a se dezvolta. Dar statul trebuie să furnizeze bunuri publice esenţiale, între care infrastructură, educaţie etc. De aceea, nivelul cheltuielilor publice contează mult. Fiindcă Pactul fiscal nu asigură surmontarea decalajelor economice.
Este vital ca zona euro să nu cunoască mari convulsii. Soarta economiei noastre depinde de rezolvarea crizei zonei euro. În acest scop, sunt necesare măsuri de urgenţă (inclusiv intervenţia în forţă a BCE) şi o reformă „rotundă“ a UM. Pe un plan mai larg, este nevoie şi de o reformă profundă a industriei financiare. Acest fapt cred că David Cameron nu l-a înţeles cum se cuvine. //
