Doctrina dreptei si procesul de clarificare doctrinara

Discutiile recente legate de procesul de clarificare doctrinara in spatiul politic de centru-dreapta romanesc ne fac sa aruncam in mod reflex o privire catre experienta occidentalilor in aceasta privinta. Exercitiul este cu atat mai interesant cu cat ideologia dreptei occidentale contemporane - si aici este vorba de dreapta democratica, adica "centru-dreapta" - este marcata de o interesanta tensiune interna. Indiferent de numele sub care sunt anuntate si indiferent de prezenta sau absenta in corpul lor a unor aliaje ideologice suplimentare, intotdeauna regasim in aceste sisteme de idei doua componente majore. Pe de-o parte, o recuperare a liberalismului clasic individualist, pro-piata, pro-libera initiativa, iar pe de alta parte, o reformulare a unor teme conservatoare legate de rolul comunitatii, familiei si religiei in ordinea sociala, dublate de preocupari legate de functia statului ca garant al solidaritatii sociale. Acest dualism a devenit foarte evident in special dupa revolutia Thatcher-Reagan din anii ‘80, cand raportul de forte in cadrul acestei sinteze ideologice s-a inversat si elementul clasic liberal, pro-piata, a ajuns principalul motor al miscarilor de centru-dreapta din lume.

Intrebarea ce se ridica imediat este: de ce aceasta combinatie aparent paradoxala? Pana in perioada interbelica, liberalismul clasic si conservatorismul erau doua forte antagonice. Logica pietei libere si a emanciparii individuale, acceptarea si chiar teoretizarea schimbarii sociale radicale de catre liberalism intrau de multe ori in contradictie cu logica conservatoare, ce punea accent pe continuitate, organicism comunitar si stabilitate. Un prim raspuns este ca cele doua curente au fost fortate sa coabiteze pentru ca au fost comasate de presiunea totalitarismelor de dreapta si stanga. Acestea, in conjunctie cu marsul social-democrat, au facut ca diferentele dintre cele doua viziuni politice sa para nesemnificative in raport cu ceea ce le despartea de socialismele si etatismele secolului XX. Un alt raspuns este ca eterogenitatea structurala a dreptei democratice occidentale este rezultatul normal al unei reactii de adaptare la schimbarile de mediu politic. In fapt, este de asteptat ca asa sa stea lucrurile, din moment ce coalitiile ce stau in spatele partidelor de centru-dreapta sunt atat de diverse. In conditiile societatilor industriale avansate sau postindustriale, necesitatea construirii unei forte politice viabile din blocuri electorale si sociale tot mai fragmentate face ca sectarismul doctrinar sa fie contraproductiv. Indiferent de raspuns insa, un lucru este clar: aceasta combinatie de liberalism clasic si idei conservatoare functioneaza.

Proces doctrinar si contexte nationale

Fuziunea de teme conservatoare si clasic-liberale in doctrina dreptei contemporane este, dupa toate aparentele, mai mult decat un melanj conjunctural sau o alcatuire impusa de clivajele politice si sociale ale momentului. Rezilienta sa dovedita in timp, precum si demonstrata capacitate de a inspira si ghida actiunea politica vorbesc de la sine despre viabilitatea continutului acestui corp de idei. Practic, in ultimii 20 de ani, ideile noii drepte au schimbat radical discursul politic occidental. Este evident ca nici intamplarea, nici amenintarea competitorilor nu pot explica aceasta remarcabila performanta. Un raspuns mai complet ar trebui cautat deci la nivelul detaliilor specifice si al modurilor in care sunt combinate si sudate aceste idei astfel incat reusesc sa aiba o atat de mare tractiune politica.

Observatia cheie in aceasta privinta este ca fuziunea de idei de centru-dreapta nu s-a oprit la nivelul principiilor generale, ci a capatat forme specifice in contextul fiecarei tari occidentale, fiind de fiecare data rezultatul unui minutios efort intelectual de adaptare. Dat fiind faptul ca doctrinele politice nu sunt simple liste de propozitii, ci structuri discursive vii ce se raporteaza direct la mediul politico-social din care provin, formulele specifice de clarificare si constructie doctrinara sunt rezultatul unui efort deliberat de ajustare specific fiecarei culturi politice si intelectuale. Cand pana si socialismul, cu tot internationalismul sau, recunoaste necesitatea ajustarilor nationale, cu atat mai mult in cazul dreptei, sensibila la variatiile locale sau nationale, nu poate fi vorba de import sau plagiat. Fie ca a fost vorba de elaborarea ideilor crestin-democrate cu suport "ordo-liberal" in Germania, fie ca a fost vorba de "fuzionismul" dreptei americane intre libertarianism si paleo-conservatorism, fie ca este vorba, mai recent, de sinteza de "catolicism social" si teze pro-capitaliste a dreptei populare spaniole, avem in fiecare caz de a face cu produse ideologice intotdeauna bine calibrate la context.

In toate aceste cazuri este interesant de urmarit cum se combina in efortul doctrinar criteriile coerentei conceptuale cu cele ale racordarii pragmatice la realitate. Forta practica a unei doctrine vine intotdeauna din efortul continuu de stabilire a unui echilibru intre aceste criterii. Echilibrul fiind instabil, el se cere neintrerupt recreat, pe masura ce mediul politic se schimba si dezbaterea publica inainteaza. Pe scurt, fuziunea acestor idei nu se intampla spontan si fara efort. Cineva trebuie sa-si asume sarcina efortului constant in directia unei armonizari niciodata depline, totdeauna eluzive. De fiecare data, procesul este insotit de dispute, discutii si polemici care uneori strabat etape ce dureaza ani intregi. In majoritatea cazurilor ele au dus la identificarea combinatiilor si solutiilor adecvate contextelor nationale si culturale in cauza, dar tot in majoritatea cazurilor, procesul a fost unul complicat, ce a presupus un profund angajament din partea mai multor grupuri de ganditori, publicisti si comentatori politici, uneori aflati in relatie cu partidele politice, alteori functionand separat de acestea. Pe scurt, chiar si o privire superficiala asupra experientei occidentale ne arata de ce "clarificarea doctrinara" nu trebuie inteleasa ca o decizie sinodala, ci ca un proces asociat dialogului public. Ea nu este atat un act politic, cat o dezbatere intelectuala. Ea nu duce atat la un decalog sau credo, cat la un corpus de teme, argumente si contrargumente aflat tot timpul in dezbaterea publica. In tot acest proces, omul politic joaca un rol secundar. Prim-planul revine intelectualului, publicistului si comentatorului politic.

Fuzionismul american

 Cazul dreptei americane si al Partidului Republican este exemplar, iar faptul ca el reprezinta un punct de reper major pentru toate fortele de centru-dreapta occidentale il face cu atat mai interesant. Este mai mult decat graitor ca sinteza doctrinara americana de centru-dreapta este numita pur si simplu "fuzionism". Realizata in anii ‘50, in principal in jurul saptamanalului  National Review de o echipa de jurnalisti, politologi si scriitori coordonata de William Buckley, si avand ca punct focal publicistica lui Frank Meyer, ea a ramas pana azi un exemplu de ingeniozitate ideologica comparabila doar cu cea a doctrinarilor catolici crestin-democrati. Fuzionismul a reusit nu numai sa adune sub aceeasi umbrela conceptuala un intreg spectru ce se intinde de la conservatori traditionalisti pana la liberali clasici si libertarieni, dar si sa le construiasca un program comun. Daca toti acestia se impotriveau comunismului si liberalismului de stanga al New Deal-ului, dincolo de aceasta unitate definita prin impartasirea unor dusmani comuni, nu mai exista nimic. Lipsa unui set de principii comune si a unui proiect constructiv facea ca eficienta lor politica sa fie emasculata in nesfarsite dezbateri si dispute interne. Fuzionismul a schimbat totul. Ideea combinarii doctrinei libertatii cu cea a responsabilitatii si virtutii dublata de un program de aplicare practica, dezvoltat in jurul conceptului de "stat minimal" le-a dat o directie de concentrare ce le-a asigurat influenta asupra dezbaterii politice americane pana azi. De fapt, aceasta este baza doctrinara pe care continua sa se afle Partidul Republican chiar si dupa aparitia neoconservatorismului care, dupa anumite ajustari, si-a gasit locul pe platforma comuna.

 Pe scurt, prin fuzionism, dreapta americana devine o structura politica bazata pe ceea ce s-ar putea numi o federatie de curente doctrinare. Curentele se misca liber, competitioneaza, sustin punctele de vedere, insa in niste parametri determinati de multimea punctelor comune ce le asigura unitatea de viziune si actiune politica. Aceasta unitate face ca organizatiile doctrinare (think-tank-uri, fundatii etc.) sa aiba capacitatea de a influenta Partidul Republican in sensul parametrilor ideologici agreati, dar in acelasi timp face ca partidul sa aiba intotdeauna asigurat un control al coerentei si al adecvarii la realitate a liniei sale ideologice si a mesajului politic. Astfel, daca privim lucrurile sub aspect doctrinar, cazul american arata cum performanta dreptei pe termen lung ajunge sa fie strans legata de succesul formulei sale fuzioniste. De asemenea, ea reconfirma faptul ca formulele doctrinare ce combina liberalismul clasic si conservatorismul, precum cele inventate de intelectuali publici si comentatori de la  National Review sau de ordo-liberalii germani nu reprezinta un lux, ci o necesitate izvorata din pragmatism politic.

Clarificarea doctrinara in Romania

Revenind la cazul Romaniei, putem vedea mai clar in lumina celor de mai sus de ce provocarea data de proiectul unificarii si relansarii fortelor de centru-dreapta romanesti are o miza dubla: prima este pur politica si se refera la procesul agregarii fortelor politice relevante intr-un partid sau constructie politica functionala. Cea de a doua este ideologica si se refera la asa-numita "clarificare doctrinara". O constructie politica nu este posibila la un nivel cu adevarat modern si care sa reziste timpului fara a raspunde la provocarea doctrinara. Prima provocare este cu precadere domeniul si responsabilitatea oamenilor politici, cea de a doua insa revine cu precadere in sarcina intelectualilor publici, comentatorilor politici si publicistilor. Daca faptul ca Romania nu are azi un partid modern de dreapta este imputabil politicienilor, confuzia doctrinara ce domina discursul public romanesc nu le poate fi imputata in egala masura tot acestora. Succesul in reformarea sistemului politic nu depinde numai de capacitatea oamenilor politici de a gasi solutii la dificilele probleme legate de realizarea unei constructii fara precedent in Romania, ci si de capacitatea intelectualilor, publicistilor si comentatorilor politici de a contribui la definirea ideilor si temelor ce ar trebui sa stea la baza arhitecturii doctrinare a spectrului politic romanesc, precum si de ingeniozitatea lor in combinarea acestora intr-un sistem care sa corespunda realitatilor si necesitatilor romanesti.