Politica, intelectuali si oligarhie

Zgomotul si furia dezlantuite ca reactie la "Apelul celor 50 de intelectuali" si al sustinatorilor acestuia s-au linistit. Putem contempla acum la rece un efect colateral al acestui episod, si anume o radiografie exacta a configuratiei actuale a sferei publice romanesti. Stim acum mai clar cine, unde si ce. Reactiile oligarhilor si ale purtatorilor lor de cuvant au devoalat mai mult decat frica lor de actiunea unitara a "intelectualilor" si strategia de a-i tine izolati pe potentialii lideri ai acestora, pentru a-i putea ataca si neutraliza unul cate unul. Am putut astfel vedea in toata goliciunea ei calitatea precara a resurselor intelectuale mobilizate de oligarhia politico-economica romaneasca a anului 2007 pentru a-si justifica si legitima aspiratiile. Am fost martorii unei stupefiante parade a "elitei intelectuale" de rezerva pregatite de oligarhi pentru a lua locul actualilor lideri si reprezentanti ai categoriei sociale constituite din practicanti ai diferitelor profesii intelectuale, o categorie ilustrata de semnatarii Apelului si de miile de sustinatori ai lor. Am putut admira pentru prima data la lucru aceasta noua "elita" constituita dintr-o combinatie de mediocritati poleite, epave intelectuale si un numar nedeterminat de indivizi a caror legitimitate epistemica isi are obarsia nu in universitati si biblioteci, ci in studii aprofundate pe Internet si practica in productie prin studiourile TV si redactiile tabloidelor.

Tot acest spectacol nu ar fi trebuit sa ne surprinda. Cand vorbim despre oligarhi si acolitii lor, vorbim despre o familie de personaje pentru care miscarea in spatiul social este alimentata mai degraba de instinct decat de principii. Oameni a caror rudimentara strategie profesionala si de viata este expresia faptului ca, pentru ei, logica succesului este legata nu de actiuni inventive sau creative in interiorul regulilor (economice, morale, politice, stiintifice, deontologice, de discurs public etc.), ci tocmai de transgresarea sistematica si lipsita de scrupule a acestor reguli. Asa ca manevrele de forta si atacurile primitive, prin care se încearca impunerea unui contingent de lumpenintelectuali ca formatori de opinie si moderatori ai discursului public romanesc, sunt cu totul predictibile. Si neinteresante.

Intinarea intelectuala

Iata de ce atentia ar trebui sa ni se concentreze pe o tema dintr-un registru superior, cu atat mai mult cu cat aceasta tema preexista retelei oligarhilor si "idiotilor utili" prinsi in siajul ei si are o raspandire mult mai larga. Aceasta tema nu chestioneaza competenta, legitimitatea sau reprezentativitatea practicantilor profesiilor intelectuale si a purtatorilor lor de cuvant. Din contra, le recunoaste si saluta. In acelasi timp insa, trage o linie ferma intre spatiul profesional si cel public. Printr-o logica sucita, prezenta intelectualilor in spatiul public si politic este delegitimata si condamnata. Ideea este simpla: "Intelectualii sunt buni in ceea ce fac ca profesori, publicisti, doctori, arhitecti, manageri, artisti etc. Dar sa-si vada de treaba lor, sa nu se bage in chestiunile publice". Altfel spus, locul lor este pe tusa vietii politice - spectatori sau, in cel mai bun caz, comentatori. Argumentele de sustinere a temei combina teza incompetentei structurale a intelectualilor pentru treburile publice cu grija pentru pastrarea neintinarii morale a acestora si proiecteaza totul pe fundalul unor sociologisme ieftine, cu radacini in fanteziile romantice antebelice privind menirea elitelor intelectuale - un fel de nuferi ce plutesc peste mizeria vietii publice, contempland din turnuri de fildes iuresul lumesc si compunand prin cenacluri sau sihastrii opere ce reflecta nemuritoare si sublime valori estetice. Nu detaliile conteaza si nici amuzantele teorii semidocte cu privire la natura si rolul intelectualilor, cu care tin sa se ilustreze varii editorialisti si analisti politici de circumstanta, atunci cand se aventureaza in piruete elefantine in jurul acestei teme ce bantuie de decenii constiinta colectiva romaneasca. Ceea ce conteaza este esenta: un argument ce rationalizeaza intr-un mod mai putin transparent strategia de a demobiliza, delegitima si mentine in afara sferei politice un intreg grup social ce are un potential politic imens.

Inghitit pe nemestecate impreuna cu tot felul de teorii parasociologice, argumentul ajunge sa fie vehiculat chiar si de catre cei care in mod normal sunt adversari ai oligarhilor si purtatorilor lor de cuvant. Numai prin acceptarea implicita de catre multi dintre noi a unei forme sau alteia a acestuia, discutia publica ajunge azi sa fie rasturnata radical. In loc sa discutam faptul ca parlamentul si guvernul Romaniei sunt captusite de sus pana jos cu ratati profesional, neispraviti studenti intarziati, incompetenti si oportunisti de profesie, preocuparea noastra este sa justificam de ce ar trebui sa stea (sau sa nu stea) departe de sferele puterii politice oameni care au dovedit in viata lor ca au anumite competente profesionale si intelectuale. Altfel spus, in loc sa ne concentram pe o problema reala, ne pierdem timpul cu o pseudoproblema. In loc sa avem o discutie despre faptul ca mass-media este infestata de impostori, semidocti si semianalfabeti aflati in plina invazie sub eticheta de analisti politici, comentatori sau editorialisti, problema noastra este sa dezbatem daca cei ce au capacitatea intelectuala si morala de a contribui cu adevarat edificator la substanta dezbaterii publice au dreptul si legitimitatea de a-si exprima public opiniile privind temele politice ale zilei. Pe scurt, in vreme ce in jurul nostru s-a ridicat o clasa specializata in parazitarea institutiilor publice si a discursului public, problema noastra este daca e oportun, normal, sanatos, frumos s.a.m.d. ca membrii clasei intelectuale sa "faca politica".

Modelul romanesc

Discutand cele de mai sus nu trebuie uitat modelul ideal al omului politic in democratie: dovedesti competenta profesionala, construiesti (social, institutional, uman) in jurul tau, acumulezi capital intelectual, economic si social, te antrenezi in exercitii de civism si abia dupa aceea intri in arena politica. Si faci asta nu pentru a acumula, ci pentru a pune la dispozitia cetatii resursele pe care le-ai acumulat deja. Modelul romanesc actual functioneaza insa exact pe invers: oamenii vin in politica nu ca sa dea, ci ca sa ia. Orice ratat profesional isi gaseste vocatia in treburile de stat. Orice neispravit fara cariera, fara realizari personale sau profesionale, chiar fara o profesie clara, poate ajunge lider politic si chiar ajunge. Intre timp devine milionar. Asa cum membrii asociatiilor de tineret ale partidelor politice o stiu foarte bine, a intra in politica este calea sigura prin care incompetenta intelectuala si profesionala poate sa fie transmutata miraculos in bani si influenta.

Evident ca Romania nu este singura democratie confruntata cu acest fenomen, dar exista grade si diferente. In majoritatea tarilor civilizate centrul de greutate este determinat de faptul ca numarul celor implicati in viata publica, dupa ce si-au construit o baza profesionala si intelectuala solida, depaseste numarul politicienilor parazitari de profesie. In cazul Romaniei, observam nu numai ca ne departam de la acest model, dar mai nou ajungem sa si teoretizam opusul sau. Observam cum, prin definitie, orice practicant al profesiilor intelectuale, oricate realizari profesionale ar avea in spate si oricata recunoastere pentru competenta si conduita ar primi, pleaca de la bun inceput cu un handicap: "întinarea intelectuala" - prezumtia de incompatibilitate cu chestiunile publice, dublata de acuza de imoralitate pentru ca se lasa antrenat in viata politica. Altfel spus, ne confruntam cu o situatie remarcabila: nu cei care vor sa-l tina pe tusa, ci profesionistul si intelectualul trebuie sa-si justifice deciziile. Si astfel observam cum o categorie întreaga de persoane care, in mod natural, ar trebui sa participe nemijlocit la gestionarea treburilor publice, ajunge sa fie pusa in situatia de a justifica pana si dorinta de a-si spune punctul de vedere. Iar cand vine vorba despre intentia de a participa la decizia politica, atunci explicatia si justificarea trebuie sa se transforme in scuze.

Cateva exemple

Exemplele ilustrand aceasta situatie abunda. Atacurile generate de implicarea in viata publica a d-lui Vladimir Tismaneanu si d-lui Gabriel Liiceanu sunt doua teste exemplare prin faptul ca sunt extreme. Autoritatea epistemica si legitimitatea intelectuala pe care le au cei doi fiind impecabile, atacurile ajung sa fie mai degraba o radiografie a mentalitatii agresorilor decat orice altceva. De pilda, a pune sub semnul intrebarii statusul academic al profesorului Tismaneanu, validat dupa toate criteriile imaginabile in cel mai solid si competitiv sistem universitar al lumii, sau a-l acuza de plagiat din Heidegger pe traducatorul si editorul acestuia in limba romana, un ganditor validat international ca principalul punct de contact intre cultura romana si traditia filosofica ilustrata de ganditorul german, frizeaza absurdul. Nu abjectia acestor atacuri ne uluieste, ci faptul ca sunt incomprehensibile in stupiditatea lor. Cand exista criterii atat de clare si modalitati atat de simple de a verifica substanta acestor atacuri, tot ceea ce ramane este nu o discutie despre domnii Tismaneanu si Liiceanu, ci una despre IQ-ul sau simtul realitatii acuzatorilor lor. Dar problema in discutia de fata nu este procesul prin care niste imbecili se autovalideaza ca atare, atacand doua personalitati intelectuale. Problema este ca multi, unii chiar apropiati cercurilor d-lor Tismaneanu si Liiceanu, au aplicat automat acestora logica argumentului separarii intre spatiul profesional si cel politic si implicit teza "intinarii intelectualului". Astfel, cei doi ar fi trebuit sa se supuna acestei logici si sa ramana etern in afara oricarui demers legat de problemele cetatii. Prin implicatie, spatiul public si politic este apanajul multimii vide de continut ce populeaza cladirea parlamentului sau mobileaza studiourile antenelor oligarhice, in vreme ce Tismaneanu si Liiceanu sunt, prin vocatie si profesie, outsideri. Si astfel avem consfintirea triumfului ultim al proiectului oligarhic. Insasi ideea participarii la politica a periculoasei clase intelectuale este inabusita din fasa - un tabu.

Cazul oferit de nominalizarea d-lor Sever Voinescu si Traian Ungureanu pentru doua importante pozitii diplomatice a fost la fel de clar. Realizarile profesionale ale acestora sunt incontestabile. Publicisti straluciti, acestia, alaturi de o mana de jurnalisti din noua generatie, au schimbat in numai cativa ani fata comentariului si a editorialului politic romanesc. Articolele lor de politica externa ne permit nu numai sa constatam faptul ca au o viziune si chiar o doctrina privind politica externa romaneasca, dar si faptul ca ideile lor sunt construite pe baza unei serioase familiaritati cu publicistica de profil occidentala. Intim cunoscatori ai peisajului intelectual si politic din Anglia si SUA, ei se afla pe aceeasi lungime de unda cu publicistica politica si cu dezbaterea geopolitica anglo-saxona. A invoca lipsa lor de experienta sau competenta nu numai ca intra in contradictie cu faptul ca relatia dintre intelectualii publicisti si misiunile diplomatice este coextensiva cu institutionalizarea practicilor diplomatice moderne, dar, in contextul diplomatiei romanesti, acest argument suna mai degraba ca o gluma. Este suficient sa-i comparam cu personajele nevertebrate care paraziteaza de obicei misiunile diplomatice romanesti ca sa intelegem ca, fie si numai in termeni relativi, cei doi reprezinta o alternativa stelara. Problema in discutia de fata nu este deci contestarea lor pe criterii "profesionale". Problema este ca foarte multi, unii dintre ei bine intentionati, au aplicat automat candidaturii lor logica argumentului separarii intre spatiul profesional si cel politic, luand in brate tema ca acestia, ca intelectuali si publicisti, ar face bine sa decline nominalizarile.

Este neclar daca inainte, in cursul sau dupa momentul in care au devenit ambasadori, anteocupantii posturilor pentru care au fost nominalizati domnii Voinescu si Ungureanu si-au articulat vreodata vederile privind relatiile internationale sau le-au dat o forma scrisa. Ramane la fel de incert si daca si in ce masura au avut asemenea vederi, daca au fost vreodata familiari cu dezbaterea de idei din Washington si Londra sau daca, in spatele discursului lor, dincolo de sabloanele diplomatice, a existat vreodata si ceva substanta. Cele de mai sus nu trebuie citite ca o critica. Ele sunt pur si simplu un vehicul pentru a ilustra logica stramba a dublei masuri in care excelenta intelectuala devine o povara. Nu este necesar sa fii un cercetator sau publicist bun pentru a fi un bun diplomat sau om politic. Dar daca absenta unui portofoliu intelectual nu trebuie sa fie o piedica, atunci nici prezenta acestuia nu ar trebui sa fie una. Iar paradoxul Romaniei europene a anului 2007 este ca cineva ca d-l Mircea Geoana are carte blanche, iar cineva ca d-l Sever Voinescu sau d-l Traian Ungureanu trebuie mereu sa se explice si sa se scuze. Iar cand vine vorba despre tratamentul la care sunt supusi d-nii Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu, acest paradox transgreseaza in registrul halucinantului. In momentul in care nu sesizam absurdul situatiei, blocati fiind in framantari intelectuale si angoase morale instigate de teza (ne)implicarii intelectualului in politica si in adiacentele speculatii infantile privind compromisul si murdaria politicii, nu numai ca devenim captivii unei pseudoprobleme, dar, mai grav, lasam larg deschisa calea spre varful vietii politice exact acelor personaje care ar trebui tinute cat mai departe de ea.

O lectie importanta

Aceasta este de fapt lectia majora pe care ne-a oferit-o episodul Apelului: in Romania anului 2007, imensul potential politic al intelectualitatii este inca blocat nu atat de argumentele galagioase si primitive ale oligarhiei si servitorilor ei, ci de vulnerabilitatea pe care membrii clasei intelectuale o au in fata santajului cu teza incompatibilitatii dintre intelectual si politica. Adanc plantata in constiinta colectiva printr-o combinatie de accidente de istorie intelectuala si eforturi deliberate ale celor ce au controlat Romania in ultimii 50 de ani, aceasta teza a constituit întotdeauna un punct nodal in strategiile de demobilizare si delegitimare a actiunii politice a intelectualilor. Cosmetizati, mitizati, tamaiati si ridicati in slavi in abstracto, intelectualii sunt împinsi in afara sferei politice si tinuti acolo in cea mai abjecta impotenta politica, fiind in realitate dispretuiti si temuti. Mecanica statu quo-ului este simpla: cand cineva vrea sa iasa din tarc, este automat acuzat ca incalca un cod nescris al tagmei sau chiar un principiu al ordinii sociale. Incet, încet, strategia a creat un tabu. Iar azi suntem martorii încercarii agresive a noii oligarhii de a manipula inca o data acest tabu, in folosul propriu, sub presiunea panicii data de faptul ca intelectualii ies in forta din tarcul unde sunt împinsi. Masura reusitei manevrelor oligarhice nu mai depinde insa de oligarhi. Cheia este la intelectuali. Mai precis, ea consta in capacitatea acestora de a se desprinde o data pentru totdeauna de falsa dilema a "(ne)implicarii in politica" si de miturile si tabuurile asociate ei.