De același autor
Dacă Rusia a apelat, până acum, mai degrabă la modalități diversioniste, unele proiecții ale analiștilor au în vedere o adevărată ofensivă militară rusă peste frontiera cu Ucraina, în iulie sau august anul curent, în cazul unui colaps al rebeliunii pro-ruse. Numai că, în același timp, aparent mai puțin revanșardul nou președinte ucrainian a transmis omologului său de la Kremlin un „plan de pace în 14 puncte”.
Recent, aflat la Londra, la 19 iunie anul curent, Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, atrăgea atenția asupra unei noi amplificări a prezenței militare a Kremlinului în zona frontierei cu Ucraina, cel puțin câteva mii de soldați ruși fiind acum desfășurați acolo. Pe bună dreptate, Rasmussen vorbea de „un regretabil pas înapoi, întărind impresia că Rusia își menținea opțiunea de a interveni și mai mult în Ucraina”. Iar în voleurile încrucișate de acțiuni și contra-acțiuni specifice unui teren conflictual totuși profund asimetric și polarizat – „Rusia contra tuturor” – Kremlinul ar fi trebuit să se aștepte la „sancțiuni economice mai profunde”, care ar urma să exercite „efecte extrem de negative asupra economiei ruse”. În nemijlocită legătură cu respectiva constatare a NATO se află și situația în care combatanții rebeli din Estul Ucrainei s-au văzut tot mai înconjurați de soldați din armata ucrainiană, astfel că liderul milițiilor rebele, Igor Strelkov, a făcut un apel urgent la Moscova pentru trimiterea în zonă de mai multe trupe ruse.
Trusa de politică externă
De cel puțin un deceniu – odată cu formatul actual de leadership bicefal „Putin (pivotul decisiv)-Medvedev”, Federația Rusă, apare drept puterea care încearcă să „recupereze”, și asta atât în ce privește status-ul global, deținut până la încheierea Războiului Rece, cât și unele paradigme de ordine regională și de „vecinătate imediată” anterioare, care i-au servit destul de bine interesele. Pe un plan mai general, conducerea de la Moscova, a considerat, probabil, că, prin conjugarea celor două obiective și, pe cât posibil, revenirea la o politică externă coerentă, Federația Rusă poate (re)deveni un centru independent de putere și influență. A contat, desigur, și pe o reabilitare internă, economică și politică, sesizabilă de la jumătatea Deceniului 1 al Sec. XXI, dar și pe o solidă și de referință – chiar dacă nu și pe deplin „morală”, în viziunea occidentală, cel puțin – „trusă de instrumente” de politică externă.
Într-un amplu studiu, publicat în primăvara anului 2011 – „Prezervarea Influenței într-o Lume în Schimbare: Marea Strategie a Rusiei” (Preserving Influence in a Changing World: Russia’s Grand Strategy) – un grup de analiști americani în frunte cu Andrei P. Tsygankov, de la San Francisco State University, a inventariat următoarele „instrumente” din ”trusă” a „noii” politici externe ruse: „Instrumentul energetic”: Pentru Federația Rusă, energia reprezintă un „instrument” atât al modernizării interne, cât și al influenței internaționale. Alături de dezvoltarea energiei nucleare, Rusia este un important producător de petrol și gaze, dar își prezervă și poziția de țară majoră de transit prin care energia din Caucaz și Asia Centrală este dusă către Europa. În afara piețelor europene, Moscova trebuie să-și intensifice eforturile pentru dezvoltarea capacității sale de„intermediar global”, prin coordonarea producției proprii cu alți producători importanți de hidrocarburi, oferindu-și totodată expertiza în construirea de infrastructuri energetice în diferite părți ale Planetei. Cu o astfel de capacitate vine și influența în Asia, în lumea musulmană și în fosta regiune sovietică. „Instrumentul militar”: Experții americani cred că un avantaj-cheie pentru Rusia rămâne absența, cel puțin până la jumătatea anului 2014, a unui „război major” care indiscutabil ar afecta substanțial orientarea Rusiei de securitate și apărare. Amenințarea teroristă și instabilitatea politică în regiunile adiacente și în fosta lume sovietică – Asia Centrală, Caucazul, Afganistanul și Orientul Mijlociu – apăreau serioase, dar gestionabile, cu implicarea altor puteri în regiune și fără a fi investite noi resurse masive pentru abordarea problemelor acestor regiuni. După cum a demonstrat conflictul din 2008, din Caucaz, armata rusă, chiar dacă suferea de corupție și o slabă pregătire, putea fi încă eficientă. Armata Rusiei avea totuși nevoie să fie reformată și finanțată în mod adecvat, fără a avea, neapărat, un program major de reînarmare. Rusia contemporană privilegia „suficiența militară” și nu mai era angajată față de obiectivele de tip sovietic ale ajungerii la paritate cu armatele occidentale. „Diplomația și Organizațiile Internaționale”: Rusia continuă să posede importante resurse diplomatice pe care deja le-a utilizat eficient pentru a rezolva câteva conflicte violente din regiune, cum ar fi cele din Tajikistan și Moldova, în anii 1990. În afară de Caucaz și de problema terorismului, nu ar fi fost de așteptat, conform surselor amintite, ca Rusia să se bazeze pe instrumente coercitive fără pregătiri diplomatice adecvate. În palierul global, Rusia caută să se poziționeze ca un creator/ producător de „noi reguli”, articulându-și preocupările prin folosirea calității de membru în cadrul organizațiilor internaționale existente și dezvoltarea de coaliții flexibile. În timp, ea poate urmări să inventeze sisteme de securitate colectivă, atât în Europa, cât și în Eurasia. În fosta regiune sovietică, Rusia ar putea să continue să construiască pe baza exemplelor cooperării pe care a dezvoltat-o cu Organizația de Cooperare de la Shanghai și Organizația de Securitate Colectivă. Incapabilă să răspundă singură eficient la provocările securitare din direcția NATO, Rusia probabil că va continua să exploateze „vehicule” instituționale non-occidentale, cum ar fi Organizația de Cooperare de la Shanghai, precum și dezvoltarea unor „alianțe soft” cu un număr de țări europene „selectate”, ca Franța, Germania și Italia, sau China și Iran. Pe de altă parte, ca răspuns la „ridicarea” Chinei, Rusia va continua să construiască legături cu UE, SUA, India, Coreea de Sud și Japonia, dar și invers, amplificarea cooperării cu China pentru a contracara unele abordări occidentale față de Federația Rusă. Propunerea făcută de Medvedev pentru un tratat pan-european prin care să se stabilească o nouă arhitectură de securitate, în care Rusia să fie un participant cu toate drepturile, putea fi văzută și ea în contextul acestor tactici de coaliție flexibile. „Capitalul Cultural și Istoric”: Rusia posedă o experiență istorică și un capital cultural incomparabil, potențial util pentru pacificarea teritoriilor volatile din fosta regiune sovietică. Potențialul Rusiei de putere soft în fosta lume sovietică rămâne important și include atractivitatea față de economia rusească, de domeniile istoric, lingvistic și al legăturilor culturale sau al „produselor” educaționale și tehnologice, cum ar fi domeniul software și DVD-uri. „Expertiza tehnologică”: Deși Rusia are mult de „învățat”, în zona tehnologică, de la țările avansate, ea dispune totuși de unele avantaje comparative. În timpul perioadei sovietice, Rusia era cunoscută pentru calitatea expertizei sale în sectoarele energetice și ale echipamentelor militare. Ea va continua să vândă în străinătate expertiză în infrastructura energetică și (de) armament, în parte pentru a folosi sumele încasate la modernizarea internă.
Bilanțul Marii Strategii
Acționând pe baza acestor „instrumente”, fără a le uita și pe cele mai puțin „vizibile”, din aceeași „trusă de instrumente” de politică externă: spionaj și contraspionaj, acțiuni subversive și de propagandă manipulatorie în diferite state („instrumente” pe care studiul amintit le ignoră fără o motivare explicită), Rusia a obținut, începând cu ultimul deceniu al sec. XX, „rezultate amestecate”. Țara a câștigat o mai mare încredere de sine și a dezvoltat importante atribute ale unei puteri cu influență. Activismul global al Rusiei i-a servit productiv, care, prin feedback, a sprijinit imbunătățirea poziției globale a Rusiei. Asta și pentru că, în ce privește conducerea bicefală sui generis de la Kremlin, tandemul Putin-Medvedev nu a arătat fisuri în ce privește principalele elemente ale „marii strategii”. Față de „stilul soft” propriu lui Medvedev, Putin a demonstrat frecvent un stil de retorică agresivă în relațiile cu SUA; el s-a arătat sceptic asupra „resetării” relațiilor SUA-Rusia inițiată de președintele Barak Obama și ezitant în a susține un nou acord asupra armelor strategice ori sancțiunile contra Iranului. Sursele scepticismului putinian vis-à-vis de politica externă a Casei Albe erau legate mai ales de „continua re-înarmare a Georgiei”, ca și de intenția fermă a SUA de a amplasa în Europa sistemul anti-rachetă. Putin și Medvedev s-au aflat pe aceeași lungime de undă, politico-diplomatică și de acțiune, cu privire la: insatisfacția față de actuala structură „unipolară” a sistemului internațional, văzută de la Kremlin ca diminuând influența globală a Rusiei; efortul de plasare a Rusiei pentru o competiție de succes în economia mondială; exploatarea pragmatică de oportunități în afara Occidentului, inclusiv prin construirea de coaliții flexibile care să promoveze interesele globale ale Rusiei; apărarea dreptului Rusiei la „interese privilegiate” în fosta regiune sovietică, context în care cei doi nu manifestă nici un fel de „remușcări” față de recunoașterea independenței Ossetiei de Sud și a Abkhaziei, în urma războiului din august 2008 cu Georgia.
Potențialul puterii “soft”
Prin urmare, politica externă a Rusiei va ține cont de faptul că, o dată cu tendința de descentralizare a sistemului global de guvernanță, se înregistrează emergența guvernării regionale ca o bază pentru modelul policentric al lumii. Integrarea regională devine astfel un mijloc eficient pentru sporirea competitivității statelor participante. Noua diplomație rusă nu ignoră „puterea soft” pentru realizarea obiectivelor de politică externă, folosind constructiv și productiv potențialul societății civile, informația, cultura și alte metode și tehnologii alternative la diplomația tradițională. În același timp, competiția globală în creștere și potențialul accentuat de criză generează uneori un risc de utilizare distructivă și nelegitimă a „puterii soft” și a conceptelor drepturilor omului ținta urmărită astfel fiind de a exercita o presiune politică asupra statelor suverane (interferența în afacerile lor interne, destabilizarea situației lor politice, manipularea opiniei publice, inclusiv sub pretextul finanțării de proiecte culturale și din zona drepturilor omului). Urmărind aducerea în Rusia de teritorii din afara ei, Putin pare să fi renunțat la rolul pe care l-a jucat de când a ajuns la putere, în urma haosului anilor 1990, acela de garant al stabilității, și nu este vorba de fosta Uniune Sovietică ci de unificarea rușilor ca un fel de comunitate. O mișcare extrem de riscantă pentru Putin. Iar dacă Putin își consolidează această abordare, într-o zi s-ar putea înțelege că Ucraina a fost doar un preludiu la o luptă mult mai amplă între Rusia și Occident în ce privește soarta fostelor republici sovietice. Astfel, în timp ce SUA și UE căutau cele mai adecvate formule de a răspunde practic la noile evoluții ucrainene, Rusia își continua „pe furiș” extinderea legăturilor economice și politice cu teritorii aflat tot mai spre Vest. Un exemplu fiind Ungaria (aprobarea de către Parlamentul de la Budapesta a planului de construcție a două noi reactoare la singura centrală electro-nucleară, cu finanțare aproape exclusiv din Rusia, printr-un credit de 14 miliarde USD). Impunerea unei dependențe economice și energetice de către Rusia asupra unor state europene ar echivala cu ridicarea unei cortine invizibile asupra continentului. Profitând și de slăbiciunea statală inexplicabilă a unei Ucraine la peste două decenii de la independență, mai ales de starea aproape catastrofală a principalelor instrumente de politică externă ucrainiene (armată, servicii de informații), Rusia putiniană ar încerca să împingă într-un haos greu reversibil o bună parte a Europei Centrale și Răsăritene.
Competiția cu NATO și UE
Pe de altă parte, dacă în noua conjunctură, NATO și UE, ba chiar și „hiper-puterea” globală – Statele Unite ale Americii, apar ca „drămuindu-și” farmaceutic resursele și pozițiile politice. O asemenea situație particulară nu poate fi înțeleasă decât în nemijlocită conexiune cu nevoile și intereselor lor interne, ca și ale majorității aliaților și partenerilor lor, privind riscul ca, doar „războaiele fierbinți” să fie ultima soluție pentru ieșirea omenirii din „marea depresie (economică)”. Desigur, nu ar fi prima și nici ultima oară când lideri din varii colțuri ale lumii rămân insensibili la „un punct de inflexiune” dramatic – echivalent frecvent al războiului, mondial sau regional – pentru devenirea umanității. Dar oare ce se va alege de acele vise nu mai puțin născătoare de monștri ale altor lideri, europeni sau de aiurea, respectiv cele privind autonomia teritorială a minorităților lor existente în alte țări, ce pot avea efecte la fel de dureroase indiferent că se ajunge la „soluția ultimă” a amputării teritoriale tip-Crimeea ori la anexare urmare unor îndelungate, intense și perverse acțiuni de diversiune.
* Dumitru Gheorghe a fost ambasador al României în Egipt (2006-2012)
