De același autor
Organizația Mondială a Sănătății a avut parte, de la începutul pandemiei de COVID-19, de un val de critici fără precedent. Primul și cel mai virulent critic a fost liderul SUA, care, în aprilie, a și tăiat, de altfel, fondurile americane pentru instituție. Donald Trump a acuzat OMS că „a dat-o în bară” și că, „deși e finanțată în mare parte de SUA, respectă ordinele Chinei”.
Fără atribuții reale, fără instrumente coercitive
Pe hârtie, OMS este gardianul sănătății publice mondiale și fiecare stat trebuie, teoretic, să reacționeze rapid la avertismentele emise, să respecte protocoalele organizației și să-i permită să coordoneze fluxurile de informații, resurse și echipamente medicale. În realitate, lucrurile nu se întâmplă deloc așa. Între 31 decembrie (când a fost oficial informată) și 13 martie (când a decretat pandemia de COVID-19), OMS a lansat avertisment după avertisment. Cele mai multe state au ales să nu le audă și să nu ia măsuri, ceea ce l-a determinat pe directorul OMS, Tedros Adhanom, să vorbească despre „un nivel alarmant de inacțiune în multe țări”. Când, într-un final, s-au decis să acționeze, mai toate țările (inclusiv UK, SUA, Franța, Italia) și-au urmat propriile strategii, care de care mai haotică.
Mai mult decât atât, nici măcar după trei luni de pandemie, OMS nu reușește să-și convingă cele 194 de membre să respecte ghidurile de proceduri. Nu e nici prima și nici ultima dată când OMS e ignorată. Un alt îndemn pe care OMS îl emite de mai mulți ani și care nu e auzit de nimeni este crearea unei noi generații de antibiotice, care să combată un pericol tot mai stringent: bacteriile rezistente. Există tulpini de TBC, gonoree, MRSA și altele pentru care s-a pierdut de ceva vreme „ultima linie de apărare”. Cu alte cuvinte, niciun antibiotic existent nu le mai poate face față și pericolul crește pe zi ce trece.
OMS nu are la îndemână instrumente coercitive ca să convingă statele să respecte protocoalele epidemiologice, cu atât mai puțin să instituie carantine ori să le oblige să pună la comun echipamente medicale. De sancțiuni nici măcar nu poate fi vorba. Este, așadar, o instituție fără gheare și fără dinți, fără capacitatea de a coordona un răspuns global la o criză sanitară, așa cum explica redactorul-șef al publicației medicale The Lancet. Mai mult, bugetul său operațional a tot fost micșorat în ultimii ani, până la nivelul de două miliarde de dolari pentru 2019 (mai puțin decât al multor spitale universitare americane, după cum remarca The Guardian), ceea ce i-a îngreunat și mai mult activitatea.
Povești de succes
Instituția creată în 1948, sub umbrela ONU (cu misiunea de a asigura tuturor oamenilor cel mai ridicat nivel de sănătate posibil), a avut de-a lungul timpului și povești de succes. A avut cel mai important rol în eradicarea variolei, boală care ucidea milioane de oameni anual în anii ’50. OMS a convins statele lumii (în special Rusia și SUA) să facă programe masive de vaccinare. Pe parcursul anilor ‘60, toate statele lumii trimiteau deja rapoarte detaliate despre cazurile de variolă de pe teritoriile lor, iar în 1979, aceeași OMS anunța că boala a fost eradicată. Chiar dacă nu OMS a fost cea care a dat banii, nici cea care a imunizat direct populația, fără instituție, boala nu ar fi fost învinsă. În anii ce au urmat, măsurile luate de OMS au dus la reducerea cu 99% a poliomielitei, la diminuarea incidenței febrei galbene și a Ebola. Însă în anii ‘80 au început să apară și criticile – în special pentru lentoarea cu care a identificat pericole noi precum HIV. La începutul anilor 2000, roata s-a întors din nou. În 2002, când a început epidemia de SARS (iar China a ascuns o vreme și în acel caz ce se întâmpla), directoarea OMS de atunci, norvegianca Harlem Brundtland, a reacționat imediat.
O strategie eficientă contra SARS
Brundtland, la fel ca toți predecesorii săi, dispunea de aceleași atribuții vagi, așa că a folosit din plin puținele „arme” pe care le avea la dispoziție – diplomația și o rețea bine pusă la punct de contacte locale peste tot în lume (o idee extrem de utilă pentru a reduce dependența de informațiile venite de la guverne). Cu ajutorul acestei rețele create de Brundtland, OMS a depistat rapid problema și amploarea ei. Norvegianca a expus public informațiile și a forțat China să recunoască existența epidemiei. A ținut Beijingul sub un tir continuu, până s-a conformat. Ulterior, nici celelalte state nu au mai ezitat să pună în aplicare măsurile recomandate de OMS (inclusiv oprirea zborurilor spre și dinspre Hong Kong, Vietnam, Canada). Răspunsul OMS în fața SARS a fost considerat un succes enorm: au murit mai puțin de 1.000 de oameni (deși virusul atinsese 26 de țări) și apoi a fost învins fără să existe vreun vaccin sau vreun tratament funcțional. Strategia s-a bazat pe alerte de călătorie, depistarea cazurilor, testarea și izolarea lor, plus punerea la comun a informațiilor de către toate statele afectate. Succesul a fost standardizat în 2005 printr-o serie de regulamente – de la obligația statelor lumii de a raporta epidemii și cum evoluează, până la cum e declarată o pandemie de către OMS. Totuși, nici în prezent statele nu pot fi obligate să se conformeze recomandărilor. După 9/11, SUA au sprijinit ideea de a da puteri extinse OMS, mai ales că se uitau cu mult mai multă atenție la amenințarea bioterorismului. S-au opus însă vehement Rusia, China, India, Brazilia, îngrijorate că SUA și-ar putea crește influența în cadrul instituțiilor internaționale.
Mereu între Scilla și Caribda
La cinci ani după succesul SARS, OMS a intrat sub tirul criticilor internaționale pentru că ar fi exagerat riscul gripei porcine (H1N1) și că, din pricina alertelor emise, ar fi cauzat pierderi economice uriașe. A fost acuzată că acei 18.000 de morți din 200 de țări au fost totuși „prea puțini” pentru a suna alarma de pandemie.
Cu alte cuvinte, există mereu riscul ca OMS să fie criticată că a făcut fie prea mult, fie prea puțin. Momentul H1N1, survenit imediat după criza economică din 2008, a fost începutul degringoladei. Finanțarea OMS a fost redusă drastic – în special tăieri la programele de răspuns în caz de criză. Tăierile s-au tradus și în reduceri mari de personal. Precauția autoimpusă după asta în informarea publicului și reducerile de buget au dus ulterior, în 2014, la dezastru în gestionarea epidemiei de Ebola, cum au acuzat oameni de știință din mai multe țări.
În zilele noastre, sub conducerea etiopianului Tedros Adhanom (el însuși un personaj controversat, ajuns la șefia OMS în urma contribuției decisive a votului chinez în cadrul OMS), organizația înoată în ape necunoscute: se confruntă cu cea mai extinsă pandemie din istoria sa și în același timp trebuie să se apere de atacurile națiunilor de care depinde financiar.
Vină împărțită cu majoritatea statelor lumii
Mai mult, chiar dacă au existat bâlbe în proceduri sau aspecte de neînțeles (în special legate de purtarea obligatorie a măștilor - vreme de două luni organizația nu a recomandat purtarea lor generalizată), OMS a emis totuși alerte după alerte de la început. Statele occidentale nu au luat în seamă alertele săptămâni la rând (SUA cel mai puțin dintre toate), până virusul a lovit cu toată forța Italia. Apoi, a început goana după echipamente medicale, pe care OMS a privit-o de la distanță, neputincioasă. Nu au fost ascultate (cu excepția câtorva țări) nici îndemnurile zilnice venite de la șefii OMS „Testați, testați, testați!”. În acest întreg haos, când mapamondul avea mai mare nevoie de un jandarm global al sănătății, Donald Trump a anunțat că taie finanțarea americană pentru OMS (anul trecut, SUA au dat circa 400 de milioane de dolari). În căutare de țapi ispășitori pentru zecile de mii de morți din SUA, liderul a acuzat atât OMS, cât și China că au ascuns informații (în timp ce senatori republicani au acuzat OMS că s-a lăsat folosită de China).
În cele din urmă însă, vina poate fi cel mult împărțită de OMS (care a reacționat și de data asta lent și a făcut-o ferindu-se să acuze China) cu statele lumii. Lecția nu e deloc ușor de digerat. Dar dezbaterea despre rolul exact al OMS ar trebui pornită și definitivată până la următoarea pandemie. Căci modul în care cele mai multe dintre societățile lumii aleg să se comporte față de mediu va accelera apariția și transmiterea de noi virusuri, arată toate studiile de mediu din ultimii ani. În tot acest context, pandemiile nu au cum să fie combătute decât dacă țările reușesc să coopereze. Și dacă vor da organizației atât de hulite atribuțiile, puterea și resursele de a coordona un răspuns internațional în fața epidemiilor.
Taiwan, caz clasic de politizare la OMS
Pe 18 mai, la plenara OMS, urma să se ridice din nou problema aderării Taiwanului la organizație. Deși a fost un model de gestionare a pandemiei de COVID-19, Taiwanul nu poate spera nici de data asta să spargă opoziția Chinei (chiar dacă susținerea internațională pentru cauza sa a crescut). Deși siguranța cetățenilor săi poate depinde de accesul la informații medicale, Taipeiului i se refuză sistematic acest drept, pe motiv că e deja reprezentat la OMS de către… China. Taiwanul a fost membru OMS de la crearea organizației și până în 1971, când China a decis că e cazul să-l excludă și să îl reprezinte ea – atât din OMS, cât și din restul organizațiilor de sub umbrela ONU. Acum, taiwanezii au de partea lor SUA, Japonia, Germania, dar, din pricina vetoului chinez, nu au cum să întrunească nici pe departe majoritatea de voturi necesare pentru aderare. O parte din state susțin poziția chineză, iar altele nu vor să provoace Beijingul. //
