Să nu prea curveşti

În articolul intitulat Ipocrizia Prea Sfinţiilor lor (revista 22, nr. 1063 din 20–26 iulie 2010), d-na Ara Şeptilici scria următoarele: „Acolo [în Decalog] scrie să nu preacurveşti. Acum, nuanţa asta cu «prea» îmi scapă, aşa că o s-o iau ad-litteram. Adică să nu curveşti prea mult. Nimeni nu ştie ce înseamnă, în acest caz, prea mult sau prea puţin. Şi totuşi, cei care preacurvesc sunt acceptaţi, morţi, în sfânta biserică ca să li se citească slujba de înmormântare“.

Mărturisesc că trebuie să-i recunosc d-nei Şeptilici un grăunte de adevăr în paragraful mai sus citat. Biserica Ortodoxă Română e mai puţin sinceră cu omul de rând decât erau Părinţii Bisericii, care au păstrat cu mai multă rigoare graniţa dintre păcat şi sfinţenie, în primele secole creştine. Uneori, impresia pe care o lasă clerul ortodox este că, indiferent cum ai trăit, atâta timp cât nu te-ai sinucis, încă n-ai pierdut şansa la un „loc de verdeaţă“. Să ne amintim: torţionarului odios care a fost generalul Pleşiţă i s-a oficiat serviciul de înmormântare în biserică, deşi niciodată n-a arătat în public vreo urmă de regret pentru faptele comise. S-a dus vremea când episcopul Ambrozie († 397) îl excomunica pe împăratul Teodosie pentru măcelul de la Tesalonic (7.000 de oameni omorâţi în circul oraşului, la porunca împăratului), convingându-l să lepede vreme de câteva săptămâni hainele imperiale şi să participe la slujbă ca penitent, fără a se împărtăşi.

Din nefericire, grăuntele de adevăr al autoarei e năpădit de buruiana viguroasă a ignoranţei. Dacă ar fi avut curiozitatea să întrebe pe un biblist sau un clasicist ce se ascunde în spatele românescului a preacurvi, autoarea ar fi descoperit că, în ciuda aparenţelor, sensul interdicţiei nu este „să nu curveşti prea mult“, ci „să nu săvârşeşti adulter“. Cu alte cuvinte, departe de a permite curvia (dar cu măsură!), Decalogul porunceşte fidelitatea în căsătorie. În ebraică, textul acestei porunci (a şaptea) este lo tinaf (Exod 20:14 şi Deuteronom 5:18), redat în Septuaginta (prima versiune greacă a Vechiului Testament) prin ou moicheuseis (literal: nu vei săvârşi adulter).

Cititorii nefamiliarizaţi cu Scriptura vor avea poate două curiozităţi: 1) cum se face că avem în limba română atât verbul a curvi, cât şi a preacurvi? şi 2) dacă Decalogul interzice preacurvia (adulterul), înseamnă că permite curvia?

O explicaţie cuprinzătoare trebuie să facă referire la limbile ebraică, greacă, slavonă şi română. Ebraica biblică face distincţie între naaf („a săvârşi adulter“, „a întreţine relaţii cu o femeie căsătorită“) şi zana („a curvi“, „a se prostitua“). Această distincţie se regăseşte şi în Septuaginta, care, de regulă, echivalează verbul naaf prin moicheuo şi verbul zana prin (ek)porneuo.

Românescul a curvi este adaptarea slavonescului kurŭviti (din familia lexicală a substantivului kurŭva). Din acelaşi domeniu semantic fac parte ljubodĕiati („a trăi în desfrânare“) şi prĕljubovati („a săvârşi adulter“), verbe derivate în ultimă instanţă de la ljubiti („a iubi“).

Traducătorii Bibliei în limba română s-au străduit să păstreze şi ei distincţia prezentată mai sus. În Tetraevanghelul lui Coresi (1561), porunca „Să nu preacurveşti“ (Matei 5:27) apare în forma „nu preiubire să facâ“. „Preiubire“ a fost probabil calchiat după un termen slavonesc din familia lui prĕljubovati. În orice caz, Coresi foloseşte atât „preiubire“ (adulter), cât şi „curvie“.

Noul Testament de la Bălgrad (1648) constituie o excepţie prin faptul că traduce atât verbul moicheuo („a săvârşi adulter“), cât şi porneuo („a curvi“) prin acelaşi echivalent: „a curvi“. Cei doi termeni, care fac obiectul discuţiei noastre (curvi, preacurvi), au fost relansaţi de Biblia de la Bucureşti (1688), fiind folosiţi inclusiv de versiuni din sec. XX (Cornilescu, 1924, şi Galaction, 1938). Forţa tradiţiei a făcut deci ca textul românesc al poruncii din Exod 20:13 (20:14 în textul ebraic) să rămână aproape neschimbat pâ­nă în ziua de azi: să nu preacurveşti (gr. ou moicheuseis). Prin contrast, în Biblia de la Bucureşti, verbele porneuo şi ekporneuo au fost redate prin „a curvi“ (Gen. 38:24 Au curvit Thamara, noru-ta).

Va fi devenit deja limpede că cele două tipuri de acţiuni (adulterul şi curvia) se suprapun parţial, fiindcă ambele denumesc relaţii sexuale nepermise, dar se şi deosebesc (în funcţie de starea civilă a femeii implicate în relaţie). Decalogul face referire numai la adulter, deoarece prezintă o selecţie reprezentativă de porunci, nu un cod exhaustiv. Pentru curvie, textul biblic veterotestamentar prescria, în Deuteronom 22:21, pedeapsa capitală. Mai trebuie precizat că, deşi în textul ebraic verbul lo tinaf este la masculin (destinatarul este bărbatul, capul familiei), ceea ce este valabil pentru bărbat se aplică în egală măsură şi femeii. //