De ce a pierdut Nabucco Vest competiţia pentru gazul de la Shah Deniz II?

Vineri 28 iunie, la Baku a fost anunţată decizia oficială a consorţiului Shah Deniz (SD) în ceea ce priveşte gazoductul ales pentru transportul celor 10 miliarde metri cubi/an din Azerbaijan în Europa. Această decizie era cunoscută neoficial deja de miercuri, când OMV a emis un comunicat prin care anunţa că a fost notificat de către SD că oferta depusă de Nabucco Vest nu a fost selectată. Decizia marchează finalul discuţiilor şi eforturilor diplomatice din ultimii 10 ani şi deschiderea Coridorului Sudic de Gaz European.

Anunţul subliniază totodată vulnerabilitatea strategiei energetice europene şi dependenţa acesteia de decizia unor state non-Europene cum este Azerbaijanul. Chiar dacă Bruxellesul şi-a temperat discursul de susţinere pentru Nabucco Vest, adoptând în ultima perioadă o politică de echidistanţă faţă de cele două gazoducte, eşecul proiectului considerat strategic (Nabucco Vest) în favoarea celui strict comercial (TAP) indică subordonarea viziunii politice raţiunilor comerciale şi reflectă influenţa pe care o au producătorii noneuropeni asupra arhitecturii midstreamului din Uniunea Europeanp (UE).

Deşi iniţial proiectul TAP era privit ca fiind oarecum inferior lui Nabucco Vest, în prima jumătate a acestui an, ambele au fpcut progrese semnificative li au venit cu oferte foarte competitive pentru consorşiul SD. De exemplu, ambele proiecte au oferit consorţiului SD posibilitatea de a achiziţiona 50% din acţiunile companiei de transport dacă este ales proiectul lor (NV, respectiv TAP). Ambele proiecte au aplicat pentru desemnarea de proiect de interes comun (Project of Common Interest, PIC) care vor fi eligibile pentru finanţare de până la 5,1 miliarde de euro şi eliberare de permise în regim accelerat. Competiţia dintre cele două a fost strânsă.

Oficial, criteriile de selecţie anunţate au fost: caracterul comercial, livrabilitatea proiectului, posibilitatea de a extinde capacitatea iniţială (scalability), operabilitate, livrabilitate financiară, design ingineresc, aliniere şi transparenţă, considerente de politici publice. Dintre multiplele aspecte care pot fi analizate, mă voi axa pe alinierea interesele actorilor şi circumstanţele neprevăzute care au influenţat decizia finală, cum ar fi vânzarea DEPA către SOCAR. În afară de avantajele arhicunoscute ale TAP faţă de Nabucco Vest (distanţa, diametru şi respectiv cost mai mic), după părerea mea, factorul decisiv a fost o aliniere mai bună a intereselor companiilor din consorţiul SD cu proiectul TAP. Două elemente care au cântărit greu în decizia finală au fost:

• prezenţa companiei Statoil atât în segmental de upstream, cât şi pe cel de midstream. În comparaţie, nici una dintre companiile care formează consorţiul Nabucco Vest nu este prezentă pe segmentul de producţie. Operatorul Nabucco Vest (OMV) nu este prezent în upstream, în timp ce operatorul TAP (Statoil) este acţionar în Shah Deniz;
• obţinerea accesului la reţeaua de distribuţie de gaz a Greciei (downstream) de către SOCAR. Azerbaidjanul şi-a exprimat în repetate rânduri, în ultmii 2 ani, dorinţa de a avea acces direct la consumatorii europeni, iar achiziţia DEPA de către SOCAR răspunde acestui obiectiv. Nabucco Vest nu a avut o DEPA de oferit ca să ‘îndulcească’ deal-ul pentru azeri.

Europa de Est (Bulgaria, România, Ungaria) este mai dependentă decât Sud-Estul Europei (Grecia, Italia) faţă de o singură sursă de import şi era văzută ca fiind o regiune prioritară din punctul de vedere al întăririi securităţii energetice şi a diversificării aprovizionării cu resurse de gaz. Italia şi Grecia, pe de altă parte, sunt pieţe aprovizionate cu Gaz Natural Lichefiat (GNL) din Africa de Nord şi Qatar. În schimb, niciuna dintre ţările de tranzit ale Nabucco Vest nu are un terminal pentru GNL. Aspectul de politică publică pare să nu fi fost însă hotărâtor în decizia finală. În declaraţiile publice, reprezentanţii Nabucco Vest au subliniat întotdeauna caracterul de proiect european al gazoductului, spunând că acesta răspunde cerinţelor celui de-al Treilea Pachet al Energiei şi contribuie la integrarea pieţei energetice europene – un discurs orientat aşadar mai mult către UE decât către membrii consorţiului SD – entitate comercială, cu interese în primul rând economice, şi decident final. Componenţa consorţiului Shah Deniz oferă indicii suplimentare: BP şi Total sunt singurele companii europene din consorţiul producător, restul membrilor (SOCAR, Statoil, TPAO, Lukoil, NICO) sunt companii din ţări non-UE (Azerbaidjan, Norvegia, Turcia, Rusia, Iran) pentru care intersele proprii (şi nu cele europene) primează.

Potrivit Platts, până în august SOCAR, BP şi Total vor deveni acţionari în TAP, în care deja Statoil deţine 42.5%. Astfel, noul acţionariat al TAP va fi format în proporţie de 92.5% din companiile consorţiului de producţie. Trebuie spus că atât TAP, cât şi Nabucco Vest obţinusera exceptarea de la prevederile legislatiei europene (cele care vizează dezagregarea şi accesul terţilor la capacitatea conductei - Third Party Access, TPA). Astfel, Nabucco Vest primise exceptare pentru 50% din capacitate, în schimb TAP obţinuse o exceptare de 100% , ceea ce înseamnă că pentru TAP nu există obligaţia de a acorda acces terţilor (TPA) la capacitatea de transport a conductei.

Decizia nu înseamnă neapărat moartea proiectului Nabucco Vest, care încă poate fi realizat, însă nu cu volume de gaz de la Shah Deniz II.