Pe marginea dosarului Revolta mahalalelor

Am primit la redactie o scrisoare semnata de un grup de universitari care, in absenta unor prezentari individuale mai detaliate solicitate de noi, a ales sa-si prezinte interventia ca “exprimarea unei pozitii civice venite din partea unor universitari, studenti in DEA, doctoranzi si profesori cu experiente in domeniul cercetarii empirice din stiintele sociale, persoane care au aderat in mod spontan la ideea unei scrisori de protest”.
Textul scrisorii, pe care il publicam integral, se refera la dosarul Revolta mahalalelor, aparut in 22, nr. 819, si il privim ca pe inceputul unei dezbateri necesare (si nu ca pe un “protest”) pe tema multiculturalismului, tema tot mai apasat pusa in chestiune in ultima vreme in Occident, mai cu seama dupa atentatele din acest an de la Londra. “Promovand supletea intelectuala si pluralitatea opiniilor”, asa cum remarca autorii scrisorii, am solicitat raspunsul celor vizati de grupul de universitari.
Inainte de a da curs opiniilor exprimate, facem cateva precizari redactionale, utile cititorilor:
- textele Alinei Mungiu-Pippidi si al lui Dragos Paul Aligica nu fac parte din dosarul propriu-zis (a se vedea genericul de pagina);
- dezavuam iritarea cu care autorii se refera repetat la textul Alinei Mungiu-Pippidi, parte dintr-un serial, Anii de antrax, a carui formula jurnalistica, frecvent uzitata, a fost precizata de la inceput;
- socotim nedreapta observatia universitarilor conform careia “e greu de crezut ca d-na Alina Mungiu-Pippidi este o militanta pentru afirmarea societatii civile romane”, reamintind doar faptul ca Alina Mungiu-Pippidi a avut o contributie decisiva la constituirea si succesul Coalitiei pentru un Parlament Curat, cea mai importanta realizare a societatii civile din Romania, intr-o vreme in care prea putini si-au pus (chiar la propriu) pielea la bataie;
- Revista 22 ramane, ca si in trecut, deschisa schimbului intelectual de opinii. (Rodica Palade)

Stimata redactie,

Adresam aceasta scrisoare dumneavoastra si cititorilor revistei pe care o conduceti, revista pe care o consideram ca promovand supletea intelectuala si pluralitatea opiniilor. Scrisoarea noastra este o reactie la seria de articole publicate in numarul 819 din 15-21 noiembrie 2005, scrise de personalitati din viata academica si politica din Romania, in legatura cu revoltele tinerilor din cartierele periferice ale oraselor franceze din ultimele saptamani. Ne exprimam aici impotriva pozitiilor publicate in acest dosar, incorecte, nu politic, ci analitic vorbind: relatarea maniheista a faptelor, categorizarea lor rapida si cu aer definitiv, absenta unor minime precautii epistemologice si etice fata de niste evenimente vizibil foarte complexe. Inegale prin argumentele alese si stilul explicativ abordat, contributiile au un numitor comun (cu o singura exceptie, cea a lui Sorin Antohi): ele tenteaza interpretari, critici, dar in realitate sunt ovationari si/sau blamari, pe baza unor informatii foarte superficiale sau, pur si simplu, pe baza unor experiente turistico-exotice (unde exceleaza Alina Mungiu-Pippidi). Dincolo de perplexitatea pe care o produce tipul de argumente alese si folosirea lor, expertiza ad-hoc asupra a ceea ce s-a intamplat in Franta lasa sa se intrevada pozitionarea civica si politica a intelectualilor de la noi fata de probleme importante ale societatii romanesti.
E greu de crezut ca doamna Alina Mungiu-Pippidi este o militanta pentru afirmarea societatii civile romanesti, atata vreme cat in relatarea pe care o face domnia sa sugereaza ca rasismul “clasei mijlocii” franceze nu ar fi asa de grav. O clasa mijlocie care in apararea “ordinii publice si a statului furnizor monopolist al ei” s-ar baza pe “instinctele ei bune”. Neasteptat acest argument al instinctualitatii care ar sustine statul civilizator, cu atat mai mult cu cat doamna Alina Mungiu-Pippidi conceptualizeaza diferenta dintre Europa si Africa prin dihotomia “stat de drept”-”natura dezlantuita” (altfel spus “cultura/natura”, grila de lectura ce ar soca orice intelectual din Occident, fie el de dreapta sau de stanga). Doamna Mungiu, pentru care exista deci “instincte bune” si “instincte rele”, ii descalifica in continuare pe “multiculturalisti” ca fiind “niste inconstienti”, fara sa-si puna urmatoarea intrebare: daca “multiculturalismul” are partea sa de responsabilitate in cele intamplate, atunci care ar fi vina nationalismului civic combinat cu rasismul cultural? In mod evident, optiunea politica a autoarei - necesitatea interventiei dintr-un “exterior” civilizat si indrituit sa asigure consensul si omogenitatea - respinge ideea de dezbatere publica si de participare politica a tuturor actorilor individuali sau colectivi (inclusiv marginalizati).
Articolul domnului Andrei Cornea procedeaza la o aritmetica cu accente normativ-justitiare, sugerand posibilitatea de a face abstractie de o populatie importanta numeric, care de mai bine de zece ani isi manifesta in diferite moduri nemultumirile. Domnul Cornea isi marturiseste surprinderea ca ar putea deranja pe cineva termenul racaille (pleava) utilizat de ministrul de Interne al Frantei la adresa revoltatilor, desi isi aminteste, cu siguranta, de transformarea discursului public autohton in raport cu “huliganii” care au periclitat ordinea ceausista sau cu “golanii” din Piata Universitatii. In acelasi numar, domnul Dragos Paul Aligica isi exprima “frustrarea” fata de strategiile prin care presa franceza “evita ca anumite categorii sociale, rase sau etnii sa fie asociate cu situatii sau fapte reprobabile”. Atitudinea domnului Aligica lasa de inteles multumirea domniei sale in fata reprezentarilor mediatice romanesti care se grabesc sa accentueze etnia unui individ infractor (deci “predispozitia” sa etnica fata de astfel de fapte), in cazul in care culoarea pielii respectivului lasa de inteles ca “numai tigan poate sa fie”. Domnul Petre Iancu ne vorbeste despre “nota de plata” pe care Franta a platit-o pentru ca “si-a alimentat natiunea cu antiamericanism”, in timp ce, precum ne sugereaza, intreg Occidentul “epocii postmoderne” poarta pacatul general al “spiritului antireligios si antinational”. Analiza domnului Sorin Antohi, de departe cea mai nuantata dintre contributiile la acest dosar, ridica totusi semne de intrebare din cauza ambiguitatii care o strabate. Aceasta se datoreaza inconsecventei discutiei despre criza modelului francez, care, la un moment dat, ne induce ideea ca ar fi criza modelului de integrare civica, iar cateva randuri mai departe, ca ar fi de fapt criza programelor de includere sociala, care promiteau “o asa-zisa societate multiculturala a egalitatii sanselor”. Se vorbeste despre un “cerc vicios existential” in care sunt prinsi tinerii revoltati, dar la care contribuie si ei, “nu muncesc suficient de mult, nu sunt destul de sarguinciosi la scoala, nu se lasa sfatuiti” etc. A fost ironic sau serios domnul Antohi facand aceste afirmatii? Ambigua este si ideea despre excludere: “erau exclusi sau credeau ca sunt, din motive subiective, cum ar fi antipatia, (...), retineri fata de interactiunea cu cetateni care profeseaza idei, uneori doctrine sau poate chiar programe antioccidentale”. De ce oare vede domnul Antohi in faptul ca “populatia Occidentului este sistematic inlocuita de o populatie imigranta” o manifestare a “descompunerii societale”? In final, pozitia domniei sale este urmatoarea: “elitele si clasele superioare” ar trebui sa se decida “sa treaca la actiune concreta, sa spuna lucrurilor pe nume, sa inceapa sa restabileasca ordinea si sa isi reconstruiasca propria lor societate vivabila pentru cei mai multi”. Ne pune pe ganduri mai ales formularea “propria lor societate”.
Aceste ilustrari nu sunt singulare, ele se regasesc latent sau manifest si la alti intelectuali din Romania. Este socanta virulenta tonului stigmatizant la adresa unor categorii, medii sau minoritati tratate fara nici un scrupul drept cetateni de rangul doi. Accentele securitare, razboinice ii exclud, inca o data, pe cei care sunt deja exclusi, transformandu-i in tapi ispasitori ai esecurilor societatii timpurilor noastre. Paralela care s-a facut “automat” la nivelul discursului public cu romii/tiganii de la noi “care nu vor sa se integreze” (ca si cand integrarea ar fi o optiune personala) n-a fost construita din punct de vedere istoric, logic, cultural, ci atribuind romilor/tiganilor aceeasi caracteristica de “populatie periculoasa”.
Revenind la Franta, autorii acestor violente sunt, conform mai multor surse franceze, adolescenti francezi intre 12 si 18 ani care provin din parinti imigranti din fostele colonii. Ei sunt, deci, cetateni francezi. Tratarea lor ca “straini” este nu doar falsa si de rea-credinta, ci si ilegala. Actele de identitate fluturate de tineri in fata camerelor de luat vederi, imagini difuzate de posturi de televiziune franceze, nu sunt decat incercari in extremis de a fi luati in considerare ca cetateni ai Frantei, si nu ca imigranti. Reactiile violente au avut o evolutie in lant declansata de sentimentul de a fi nerespectati si stigmatizati in declaratiile ministrului de Interne, Nicolas Sarkozy, care vorbea de ei ca fiind “pleava care trebuie curatata cu furtunul”. Or, revendicarea respectului spune la fel de mult despre aceste populatii impinse din ce in ce mai mult la periferie, in somaj, lipsa de perspectiva, piata drogurilor, pe cat spune verbul “a curata” despre gandirea politica a ministrului de Interne francez. Incendierea unor cladiri considerate drept simboluri ale statului, precum scolile sau dispensarele, in propriile cartiere nu este necunoscuta francezilor. Revolte asemanatoare au mai avut loc la inceputul anilor ’90, dupa acelasi model, in aglomeratii urbane ca Lyon si Marsilia. Violentele urbane din Franta (si de oriunde) nu reflecta insa atavisme culturale de sorginte ne-crestina (cu atat mai mult cu cat musulmanii nu sunt decat o parte dintre locuitorii lor), ci politici urbane care au plasat familii numeroase in spatii inadecvate, politici educationale fragmentate si nepotrivite. Nimic nu explica paralela musulmani-terorism-amenintare la adresa statului de drept care s-a facut in presa romaneasca, impartasita larg de multi ziaristi si intelectuali. Probabil doar credinta fondata pe emotii, si nu pe fapte in superioritatea crestinismului. Sau, poate, mirajul teoriilor seducatoare prin simplitate, precum cele ale lui Huntington sau Fukuyama, care reiau o opozitie draga si elitelor din Romania, si anume, civilizat/primitiv. Aceasta opozitie nu a avut niciodata o valoare stiintifica, ci una ideologica. Proferata de oameni de cultura si stiinta, ea a fost insa instrumentalizata politic pentru a justifica de-a lungul istoriei, sub diferite forme, colonizarea, epurarea etnica si ura rasiala.
Desigur, este o lectie de invatat in ceea ce priveste masele defavorizate din Romania, in care romii/tiganii sunt supra-reprezentati. Dar este o lectie pentru statul social, si nu pentru cel politienesc. Chiar daca nu toate elitele din Romania impartasesc idealul intelectualului angajat social, ne permitem sa sugeram importanta de a privi realitatea organizata de relatii de putere si din punctul de vedere al celor subordonati. Si aceasta, daca nu din motive etice, macar din considerente analitice, caci numai astfel se pot descoperi si intelege (si) experiente care nu sunt interesate in reproducerea status quo-ului. Dar, in loc de asemenea reflectii, observam ca in interpretarea evenimentelor din Franta (si, din nefericire, de multe ori, chiar si in prezentarea faptelor) o mare parte dintre intelectualii din Romania propune fixarea lor intr-o categorie culturala care sa justifice represiunea si ii invinuieste de situatia precara in care se afla (“nu vor sa invete, nu vor sa munceasca”), in loc sa interogheze criteriile dupa care se fac selectiile in educatie sau pe piata muncii, pertinenta categoriilor “musulmani”, “imigranti” sau, pur si simplu, “rezident in cartierul X”. Toate acestea spun foarte mult despre cum se vede in societatea romana strainul: este vorba despre proiectarea propriilor stereotipuri despre “strainul nostru” - tiganul (care numai strain nu este), dar si despre strain in general - nu invata, nu munceste, nu stie limba, se inchina la arbori, cum lanseaza fara discernamant Alina Mungiu-Pippidi. Iar de acum incolo, “straini” vor fi din ce in ce mai multi in societatea romaneasca. Care este proiectul de societate pe care il propun multi intelectuali influenti de la noi? Acesta se intrevede din atitudinile lor fata de evenimentele din Franta. Asemenea rationamente simplificatoare, chemari la ordine lipsite de intelegere pentru fenomenul imigratiei de munca de-a lungul a catorva generatii si al realitatii cite-urilor din aglomeratiile urbane franceze sunt baze ideologice pentru practici politice de excludere a minoritatilor din societate. Faptul ca ele sunt impartasite de o parte dintre intelectualii de seama este nu numai revoltator, dar si extrem de nedemn pentru o tara democratica precum se doreste a fi Romania.

Cu stima,
Gabriela Coman, Universite de Montreal;
Raluca Lali Gheorlan, Institut d’Etudes Europeennes, Universite Paris 8, Saint Denis; Iulia Hasdeu, Universite de Geneve;
Adina Ionescu-Muscel, Cooperation par l’Education et la Culture, Bruxelles;
Eniko Magyri-Vincze, Universitatea
“Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca;
Dan Semenescu, Universite Paris 1, Sorbonne;
Alina Silian, Central European University, Budapesta;
Sabina Elena Stan, Universite de Montreal

Ideologia

Ceea ce ma izbeste in reactia colectiva data de mai multi cititori ai revistei 22 (majoritatea din mediul universitar occidental) la mai multe articole dedicate recentelor violente din Franta este lipsa discernamantului. Spre pilda, subsemnatului i se reproseaza ca recurge “la o aritmetica cu accente normativ-justitiare, sugerand posibilitatea de a face abstractie de o populatie importanta numeric care de mai bine de zece ani isi manifesta in diferite moduri nemultumirile”. Or, ceea ce denuntam era exact ipocrizia devenita agreabila ideologic, prin care “aceste diferite moduri” (adica incendieri, violente) sunt descrise drept “revolte”, desi la nivel individual nu am avea de-a face decat cu un delict de drept comun. Este revoltator sa nu tii seama de imensele diferente dintre un mod pasnic si unul violent de exprimare a nemultumirii! Doream, deci, in articolul meu, sa invit la reflectie asupra acestui vechi paradox etico-politic: faptul ca numerele mari par sa schimbe principiile etice valabile individual. Deja Platon observa ca, atunci cand cineva fura putin, ajunge la inchisoare; insa cand fura foarte mult, lipsindu-i de averi pe aproape toti concetatenii, este proclamat erou si salvator al patriei! Care este sursa acestei bizare alchimii? Ea se numeste Ideologia.
Tot Ideologia (corespondentilor) este responsabila, in textul pe care il discut, pentru sfidatoarea asezare pe acelasi plan a “revoltatilor” din Franta, numiti “racaille” de Nicolas Sarkozy, cu manifestantii din decembrie 1989 si iunie 1990 din Romania - “huliganii” lui Ceausescu si “golanii” lui Iliescu. Cititorul neprevenit al textului distinsilor corespondenti ar putea crede ca in Piata Universitatii demonstrantii aruncau cu sticle incendiare, ca puneau pe jar toate Daciile intalnite si ca alergau sa puna foc la niscaiva gradinite de copii! Sa nu stie corespondentii ca si in decembrie, si in iunie, manifestantii strigau de zor “fara violenta”, ca violenta a sosit de la Armata, Securitate si mineri? E aiuritor sa faci o paralela intre “periclitarea ordinii” intr-un stat totalitar sau in criza de sistem autoritarist, ca Romania din anii 1989-’90, si situatia din Franta democratica a anilor 2005. In fond, cine i-a oprit pe “revoltati” sa manifesteze pasnic, sa se organizeze, sa recurga la toate formele de protest legal intr-o democratie? Nu contest ca exista mari probleme de insertie sociala in Franta si in atatea locuri, ca exista marginalizati, ca guvernele au fost adesea nepasatoare, demagogice si ineficiente, ca egoismele au intunecat adesea buna judecata. Ceea ce resping este stilul - atat de la moda in toate ideologiile - de a transforma pe nesimtite explicatia in justificare, iar justificarea in legitimare a violentei.
Mai vreau sa evoc, pe scurt, o alta obiectie adusa de corespondenti. Dragos Paul Aligica este certat fiindca nu e de acord cu ocultarea, in presa franceza si internationala, a faptului ca incendiatorii de la Paris si alte orase franceze erau tineri arabi si musulmani. Sunt de acord ca, uneori, a indica originea etnica a unui delicvent singular - de exemplu, daca este tigan - nu este, poate, ceva relevant. Dar, in cazul francez, originea era relevanta, deoarece - asa cum toata lumea o recunoaste - originea problemei a fost tocmai esecul politicii postcoloniale franceze. In ultima instanta, e preferabil sa spui adevarul, fie ca el convine ideologic sau nu, iar presa trebuie sa spuna adevarul, si nu sa-l impacheteze pudic. Pe timpuri, la Babi Yar, in Ucraina, exista un monument unde se consemna ca acolo fusesera asasinati de nazisti cateva zeci de mii de antifascisti. Propaganda sovietica nu spunea nimic despre faptul ca marea majoritate a acestor “antifascisti” erau evrei! Vom ajunge iarasi in acest punct? Acum cativa ani, Franta traia “moda” incendierii sinagogilor si a profanarii cimitirelor evreiesti. Autorii - aceiasi arabi-musulmani, care atunci mutasera Intifada in Franta. “Revolta” - nu-i asa? In presa de stanga se observa aceeasi pudoare ca si acum in a desemna in clar agresorii. De ce? Fiindca, pentru presa de stanga, arabii si musulmanii sunt victime desemnate, in vreme ce israelienii (adesea greu de distins de evreii contemporani pur si simplu) sunt agresori desemnati. Ia sa fi fost sinagogi, sau automobile, sau gradinite, sau moschei incendiate de lepenisti, albi si crestini! Raspunsul ar fi fost o imensa manifestatie antifascista in Paris, condusa de toata protipendada politica - de la centru-dreapta la centru-stanga! “Vive la Republique!” Poate ca cea mai grava, cea mai orbita de Ideologie, cea mai absurda in temeiul realitatii dintre toate imputarile din textul discutat ramane aceasta: “Nimic nu explica paralela musulmani-terorism-amenintare la adresa statului de drept care s-a facut in presa romaneasca, impartasita larg de multi ziaristi si intelectuali”. Mai intai, daca prin “musulmani” se intelege Islamul in general, e pur si simplu o imputare eronata. Chiar si in Romania, majoritatea intelectualilor si a ziaristilor responsabili stiu sa deosebeasca intre Islam si islamism sau integrism islamic si stiu bine ca un musulman in general nu este deloc un potential terorist. Pe de-alta parte, nu se poate sa nu se observe ca marea problema politica a ultimului deceniu - terorismul de masa indreptat deliberat impotriva civililor - este o problema a Islamului contemporan, si nu a crestinismului, a budismului sau a hinduismului. Atentatele sinucigase din Israel-Palestina, cele de la New-York, Mali, Beslan, Londra, Madrid, Egipt - toate sunt opera a diferite grupari revendicate de la Islam. Toti atentatorii, sinucigasi sau nu, au fost musulmani declarati. Toti liderii lor au fost si sunt musulmani, din diferite secte. Scopul acestor miscari radicale este ingenuncherea civilizatiei occidentale, distrugerea Israelului (care trebuie sters de pe harta, cum a declarat recent presedintele siit al Iranului) si refacerea Califatului. Aceste fapte si aceste scopuri trebuie recunoscute si denumite ca atare. Nu este vorba despre un razboi al Islamului ca atare impotriva Occidentului, dar Islamul are in sine un cancer proliferant - integrismul - caruia nu i-a opus inca o rezistenta pe masura. Asa cum nu i-a opus-o nici Occidentul. Iata ceea ce ar trebui afirmat deschis si limpede!
Cat despre analiza traditionala de stanga - la care adera corespondentii nostri -, care explica toate convulsiile lumii prin exploatare, colonialism, rasism, imperialism, excludere etc., ea se dovedeste inapta in a explica acest fenomen global care este terorismul islamic, dupa cum a fost inapta in a explica totalitarismul comunist. (Ceea ce nu a impiedicat-o adesea sa-l justifice.) Iar in ceea ce priveste opozitia civilizat/primitiv denuntata de distinsii corespondenti, admit ca in ultimul secol ea s-a dovedit precara. Dar nu fiindca primitivii ar fi de fapt civilizati - asa cum ne invata antropologia “politically correct” -, caci nu sunt, ci fiindca, prea adesea, civilizatii sunt primitivi. Dar vina nu e a valorii mai-sus-mentionatei opozitii, ci a slabiciunii naturii omenesti, care o nimiceste ori de cate ori ii dam ocazia.

Andrei Cornea

Proba de civism: actiunea, nu discursul

Punctul de vedere exprimat de autori e legitim, dar prost fundamentat si de esenta lemnoasa. Sursele din ziare citate nu reprezinta analize. Prezumtia ca marginalii care ataca legea si ordinea si promoveaza anarhia au fost determinati de tratamentul rasist la care au fost supusi are tot atata baza stiintifica precum cea ca Raskolnikov pune mana pe topor din cauza saraciei. Ea e chintesential ideologica, la tineri autori care pretind ca sunt neideologici. A crede ca pot exista societati fara rasism sau discriminare e iarasi ideologic: studiile din majoritatea culturilor de azi dau dreptate teoriei dominantei sociale. O politica publica bazata pe ideea ca oamenii sunt natural cumsecade si prietenosi între ei omite partea cea mai valoroasa din teoria politica, ca sa nu mai vorbim de psihologia sociala, si nu poate duce decat la dezastru. A nu discuta multiculturalismul exact în momentul în care esecul unor politici publice, de la emigrare la educatie, arata ce enorme erori se pot face daca nu discutam din corectitudine politica anumite lucruri, înseamna sa pierdem singurul bun castigat din problemele recente, ocazia de a reflecta cu realism la consecintele unor politici.
Pentru a avea o contributie reala la întelegerea acestor probleme, studentul în stiinte sociale trebuie sa faca într-adevar putin turism, jurnalism sau antropologie prin cartierele incriminate, sa discute cu primarii, mamele sau tinerii care nu platesc metroul de regula, desi au cu ce, sa angajeze animistii sau autorii de grafitti într-o conversatie. In biblioteca nu se gasesc raspunsuri la toate, munca de teren e necesara. In ce priveste civismul, exista nenumarate organizatii de voluntari care lucreaza în asemenea periferii, în care studentul român francofon poate da singura proba de civism, actiunea, nu discursul. La fel, avem si în Romania posibilitati pentru cine vrea sa lucreze la integrarea strainilor sau sa lupte cu discriminarea contra romilor. Fara asemenea angajamente, atitudini precum scrisoarea celor opt aduce cel mult avantaje de la profesorii a caror gandire o cloneaza fara imaginatie, si nu vreo contributie originala la dezbatere.

Alina Mungiu-Pippidi

Respectul Celuilalt se si castiga

Draga Redactie,
M-am bucurat sa aflu prin intermediul dvs. ca opt cititori s-au interesat activ de articolul meu recent, Criza modelului francez de societate. Ca autor, profesor si intelectual public, sunt, desigur, preocupat de ecoul scriselor si spuselor mele. Nu pot si nici nu doresc sa discut pe larg textul scrisorii colective, fiindca (a) vigilenta cititorilor, stimulata de grupajul dvs. despre Revolta mahalalelor si extinsa vertiginos asupra intregii sfere publice romanesti, nu ma angajeaza decat in doua, cel mult trei pasaje, iar (b) complexitatea neintelegerilor dintre semnatari si mine - unele explicite, altele infuze in intregul lor text - mi se pare inextricabila, terenul dialogului real fiind mult diminuat de optiunea celor opt pentru o forma mimetica de corectitudine politica, in care conformismul ideologic (ipocrit, sper) copleseste spiritul critic, iar asumarea agresiva a unui fantasmatic monopol etico-moral e “justificata” pro domo prin cautarea neobosita de abateri, devieri si erezii (v. pasajul despre “ilustrari” care “nu sunt singulare, ele se regasesc latent sau manifest si la alti intelectuali din Romania”; “latent” este cuvantul-cheie, fiindca el “legitimeaza” acuzarea in bloc si insinuarea ca “deviationistii” sunt la fel de numerosi pe cat sunt de inabili in ascunderea “adevaratei” lor gandiri). Prin urmare, voi fi succint si la obiect.
“Doua, cel mult trei pasaje”, intr-adevar. In primul, chiar daca numai parentetic, sunt absolvit: “cu o singura exceptie, cea a lui Sorin Antohi”. In al doilea sunt criticat si chiar interpelat. In al treilea, la finalul epistolei, continand formulari virulente ca “revoltator” si “extrem de nedemn”, par sa fiu implicat. “Implicat”, fiindca substanta si retorica celui de-al doilea pasaj amintit sunt apropiate ideologic si stilistic de finalul acuzator al scrisorii, anuland gratierea neta acordata mie in pasajul parentetic si in deschiderea celui de-al doilea, cand “analiza” mea e apreciata ca fiind “de departe cea mai nuantata si detasata dintre contributiile la acest dosar”.
In continuare, raspund punctual nedumeririlor (“semne de intrebare”) si criticilor celor opt. Da, cred ca razmerita mahalagiilor francezi indica o criza a modelului francez de societate. Cand analizam societati reale, notiunea de “model” se intelege ca “model aplicat”, nu ca utopie, ca orizont teoretic, program ideologic. “Modelul francez”, ca si “modelul suedez” - realizat in Suedia, imitat in alte state si doar agitat demagogic de emuli contraintuitivi ca domnul Ion Iliescu - trebuie judecate pe terenul vietii sociale concrete. Integrarea civica este neindoielnic preferabila altor forme de coeziune societala, cu conditia “adecvarii intelectului la lucruri”: nici “ideea republicana” (miezul modelului francez, ale carui radacini sunt in iacobinism si ale carui terminatii sunt coextensive cu modernitatea politica, desi mereu contrazise de functionarea celor mai multor state, aflate endemic in paradoxul constitutiv al statului national: reconcilierea subiectului politic abstract - cetateanul standard produs de socializarea normativa - cu actorul social concret, constituit de interactiunea unor determinatii adesea conflictuale, chiar reciproc excluse), nici “patriotismul constitutional” (celebra formula popularizata de Habermas, astazi o nostalgica amintire si un banal subiect academic) nu se pot judeca numai pe baza proiectului. Prin urmare, trebuie sa vedem daca integrarea civica a fost cu adevarat urmarita sistematic si eficient de diversele guverne franceze. Decalajul dintre intentiile proclamate si masurile practice, aici este marea problema, iar analistii recentelor tulburari publice din Franta sunt de acord asupra acestui punct.
Dar daca putem imputa clasei politice franceze, dincolo de clivajele sale interne, esecul modelului civic francez la scara macro, scarile meso (institutiile, asociatiile, grupurile, comunitatile care nu se opun societatii, ci contribuie la articularea legaturii sociale) si micro (familiile, indivizii), desi strans legate si puternic influentate de prima, nu sunt domenii ale inocentei, victimizarii si puritatii. Small is beautiful, un principiu elaborat in alt context, nu poate fi aplicat mecanic minoritatilor, asociatiilor voluntare, tuturor cetatenilor luati individual. Asadar, am fost serios cand am indicat ca si tinerii din ghetouri si alte asemenea “zone” - inflatia de “zone” decupate din teritoriul marilor conurbatii, s-a observat, arata esecul integrarii, si nu doar prin segregarea rezidentiala - au o responsabilitate: indivizii au liber arbitru chiar in cele mai ambitioase totalitarisme si satrapii, cu atat mai mult intr-o societate occidentala democratica, propice implinirii persoanei umane, in ciuda inegalitatilor si injustitiilor; refuzul global al ordinii democratice (exprimat si de tinerii “revolutionari” de la ’68), in numele unor alternative iliberale, de la maoism la fundamentalism, nu se poate scuza si tolera. Asa trebuie citit si pasajul in care vorbesc despre “motivele subiective” ale excluderii: respectul si “recunoasterea” Celuilalt se si castiga, nu doar se acorda automat. Respectam neconditionat notiuni abstracte cum ar fi “natura umana” sau “cetateanul”; in existenta concreta, insa, “incarnarile” individuale ale acestor notiuni trebuie sa isi castige respectul, uneori (din nefericire) impotriva unor contexte defavorabile. Oricine a purtat vreodata un pasaport romanesc, ca sa dau un exemplu fara dramatism, stie ca a avut de infruntat antipatii, ostilitati, suspiciuni; ce ar fi fost daca romanii ar fi fost negri? Solutia mea, cand m-am simtit discriminat in interactiunea cu institutii si persoane din Occident, a fost sa excelez si sa dau dovezi irevocabile de buna purtare si competenta; nu m-am apucat sa dau foc la masini. Pe de alta parte, am retinut din aceasta experienta exigenta solidaritatii cu altii, mult mai discriminati decat mine. Cu o conditie: ca si discriminatii sa faca efortul de a se adapta la valori care le pot fi straine, dar care s-au dovedit mai bune decat ale lor (“argumentul ontologic” al acestei din urma afirmatii este chiar directia migratiei: de la mai rau la mai bine). Ca mine procedeaza zilnic numerosi francezi, de orice origine ar fi. Altii, insa, dau foc.
In fine, cred ca imigratia masiva si abandonarea asimilarii prin munca si educatie au adus Occidentul intr-o situatie de criza profunda, chiar de “descompunere societala”. Ca sa raspund prezumtiei implicite de rasism: imi este indiferent ce culoare au cetatenii viitorului Occident, cu conditia ca, deja in imensul creuzet al prezentului, sa nu se piarda valorile si institutiile care au facut din Occident cea mai buna societate umana de pana acum. Chestiunea se pune la fel pentru orice alt colt al lumii. Cu alte cuvinte: venez nombreux, dar aderati la valorile europene, pastrand tot ceea ce in traditiile voastre respective valorizeaza persoana umana si sustine existenta impreuna a aproape infinitei diversitati actuale si potentiale in care comuna noastra umanitate se exprima. Tot in acest spirit am facut apel la elitele franceze, din orice domeniu si de orice convingere: sa lase demagogia, cinismul si ipocrizia si sa contribuie la reconstructia societatii proprii; “a lor”, da, insa nu in sensul restrictiv imputat mie de semnatarii protestului, ci in sensul inclusiv - societatea in care elitele traiesc alaturi de oamenii de rand, defavorizati sau doar netrebnici. Elitele sunt vrednice de respect, la randul lor, numai in masura in care contribuie la analiza, orientarea si ameliorarea lumii in care traiesc.

Sorin Antohi

Profesionistii relativismului

Exista imigranti bine integrati in Occident. Si mai exista si unii care, apreciind binefacerile vietii universitare apusene, cred ca, spre a se asimila cu toata energia neofitului, sunt obligati sa devina mai catolici decat Papa si sa preia toate ticurile intelighentiei incremenite in conservatorismul structural al unei prezumtive corectitudini politice. Inutil de subliniat ca exista in Apus si o altfel de stanga. Una realmente corecta politic, dar deschisa majorelor schimbari prin care trece planeta. Stanga lui Blair. Asa cum exista si o altfel de dreapta decat cea ultranationalista, rasista sau obtuz conservatoare. Liberalismul conceput de Locke, admitea recent la NEC, pe fundalul violentelor din suburbiile franceze, un fost diplomat israelian, om de stanga, cu state lungi ca ambasador la Paris, are totusi limitele lui si o societate care vrea sa supravietuiasca nu-si poate permite sa renunte la obligatia asumarii unui numar de valori orientative, comune, de catre toti membrii ei. Nemtii, care au inteles si ei acest lucru, au propus termenul de “Leitbild”, un soi de reper cultural orientativ, asupra adoptarii caruia se recomanda sa se insiste pe langa imigranti. Sub presiunea ideologilor multiculturalismului s-a fortat initial renuntarea la aplicarea propunerii. De vreme ce realitatea nu se lasa insa relegata de teorie in sfera himerelor, ea s-a relansat recent, ecou al urgentei de a se face totusi fata problemelor acute de neintegrare care confrunta societatile vest-europene pe fondul globalizarii. Ceea ce nu-i impiedica pe profesionistii relativismului, victime in parte ale unui fenomen pe care germanii il numesc, greu traductibil, “Realitaetsverlust”, sa recuze realitatea, sa demisioneze de la datoria de a o percepe si de a extrage din ea concluziile necesare. Invocand concepte salutare si salvatoare, precum drepturile omului si ale minoritatilor, o serie de intelectuali staruie, de pilda, sa rastoarne lantul cauzal al violarii si periclitarii lor. Se atribuie frecvent aparatorilor victimelor unor agresiuni - in cazul Frantei, lui Sarkozy - rolul de faptasi. Nu putini analisti raman tributari interdictiei, impuse de filosofia dominanta in unele medii academice apusene, de a apara aceste drepturi, daca ele nu apartin membrilor - si ei, ce-i drept, victimizati - ai unor grupuri minoritare - oricat de intolerant si agresiv s-ar manifesta ei la adresa libertatii, bunurilor sau vietii celorlalti. Curios e ca selectivitatea arbitrara a acestui mod de abordare a drepturilor omului, care le desfiinteaza de fapt, laolalta cu orice sansa de pace, intrucat discrimineaza victimele in favoarea faptasilor, nu pare sa-i puna pe ganduri pe cei care o practica. Din acest spirit se hraneste abundent si protestul generat de grupajul de articole al revistei 22. S-ar putea conjectura ca asemenea proteste sunt in cel mai bun caz inutile, in cel mai rau, furnizoare ale apei, care sfarseste fatal prin a fi data la moara terorismului. Nimic mai fals. Tinand cont de persistenta discriminarii romilor, sunt legitime intrebarile privind pozitia intelectualitatii rasaritene fata de rasism, daca nu se extrapoleaza aiurea prin trimiteri la paralele inexistente.
Avenite sunt si interogatiile consacrate intolerantei xenofob-rasiste sau antisemite care se mai manifesta in Vest. E clar ca forta societatilor deschise rezida, pentru a-l relua pe Popper, in permeabilitatea lor la critica - indiscutabil utila si necesara in strategia apararii lor de inchistare, pervertire si autodesfiintare. Ceea ce insa, dupa cum constata filosoful, nu scuteste spiritul critic sa se intrebe cat de indreptatite sunt, uneori, voturile lui de blam. Or, numai de discernamant nu dispune un text care, spre a-si promova acuzele subiacente de rasism, fundamentalism, extremism, opereaza, in lipsa de argumente consistente, cu demersuri dintre cele mai putin salubre, intelectual, cu generalizari abuzive referitoare la “pozitionarea civica si politica a intelectualilor de la noi”, cu sintagme nebuloase de felul “lasa sa se intrevada”, “lasa sa se inteleaga”, “ne sugereaza ca”, si cu ruperi nervoase din context, cu trunchieri si exagerari de nimic justificate in analizele criticate. Socant de-a dreptul e semnul de egalitate pus in scrisoarea de protest la adresa articolelor din 22 intre “huliganii” si “golanii” lui Ceausescu si Iliescu, pe de o parte, si expresia aplicata, pe de alta, de Nicolas Sarkozy - un conservator atasat arhetipului anglo-saxon al democratiei moderne - incendiatorilor din suburbiile franceze. Tipica e si superbia cu care autorii textului cu pricina isi aroga dreptul de a vorbi in numele intregului Occident, utilizat ca sperietoare cam la fel cum se agita candva amenintator sintagma propagandei antisovietice, in chiar clipa in care criticii infiereaza o inchipuita confiscare similar generalizatoare a Apusului - inexistenta in textul criticat: aflam astfel mai intai ca “intregul Occident ar fi socat de o grila de lectura” - si ea imaginara - pe care ar fi propus-o autoarea unuia dintre textele criticate. Iar apoi ca unul dintre autori ar atribui pasamite “intregului Occident al «epocii postmoderne» pacatul general al «spiritului antireligios si antinational»“ etc. Ca prea putini romani trecuti prin purgatoriul comunist se lasa contaminati de ideile fixe ale unei parti a stangii vest-europene nu inseamna ca ar exista o imunizare definitiva la maladia hamletizarilor si a orbirii unora. Razbat astfel in continuare ecourile aceleiasi scoli de gandire care s-a vadit incapabila sa empatizeze cu societatile est-europene zdrobite de totalitarismul comunist. Unii dintre emulii ei est-europeni bine asimilati in Vest insista, mai nou, sa perpetueze si anacronia cecitatii ei fata de pericolul islamist. E dreptul lor. Nu li-l va rapi nimeni, pana la instalarea Ummei pe malurile Senei.

Petre Iancu

Perplexitati

Semnatarii scrisorii isi declara perplexitatea provocata de seria de articole privind revoltele tinerimii franceze. La randul meu, sunt fortat sa-mi declar perplexitatea produsa de lectura scrisorii in cauza: eram convins ca am scris un articol despre mass-media (in special cea americana), si nu despre Franta, despre partizanatul politic in jurnalismul occidental (si in special cel american), si nu despre rebeliunea unei anume parti a junimii franceze. Aflu insa cu surprindere ca am comis o analiza “asupra a ceea ce s-a intamplat in Franta” si, mai mult, una “analitic incorecta”, care “lasa de inteles” o chestionabila “pozitionare civica si politica”.
Speranta mea este ca, daca ma voi limita la a spune doar ca privesc cu rezerve entuziasmul cu care semnatarii par sa fi luat in serios ideea ca intram intr-o noua era intelectuala, cu noi paradigme de lectura, in care sensurile si intentiile declarate ale autorului sunt irelevante, vom putea opri escaladarea acestei curse a perplexitatilor.

Paul Dragos Aligica