Revolta mahalalelor

27 octombrie: Doi adolescenti mor prin electrocutare dupa ce, urmariti de politie, se refugiasera in incinta unui transformator, in localitatea Clichy-sous-Bois. • 28-29 octombrie: Au loc ciocniri intre fortele de ordine si sute de protestatari violenti, care acuza politia de moartea celor doi adolescenti. Sunt incendiate 68 de autoturisme si se fac 53 de arestari. • 30 octombrie: Ministrul de Interne francez, Nicolas Sarkozy, declara ca politia nu ii urmarea pe cei doi tineri in momentul electrocutarii. Violentele continua, dupa ce o grenada lacrimogena a fortelor de ordine cade intr-o moschee. • 2 noiembrie: Premierul de Villepin il critica pe ministrul Sarkozy din cauza gestionarii proaste a crizei si pentru ca a refuzat sa se intalneasca cu familiile celor doi adolescenti. Violentele se amplifica, cu sute de masini si cladiri incendiate. • 3 noiembrie: Premierul isi anuleaza vizita in Canada. Ministrul de Interne declara ca in departamentul Seine-Saint-Denis revoltele sunt organizate. Desi se pune problema anumitor structuri religioase, nu exista probe ca revoltele au la origine fundamentalisti religiosi. • 4 noiembrie: Un barbat de 61 de ani este atacat in fata casei sale de un grup de tineri; moare la spital pe 7 noiembrie. • 6 noiembrie: Presedintele Jacques Chirac declara “toleranta zero” pentru manifestantii violenti. • 7 noiembrie: Criza devine nationala: peste noapte, in provincie sunt incendiate 982 de autoturisme si sunt avariate cladiri publice.
Premierul francez anunta ca prefectii pot ordona deschiderea focului pentru restabilirea ordinii. • 8 noiembrie: 1.173 de vehicule sunt incendiate; se fac 330 de arestari. In Franta este declarata starea de urgenta. • 9 noiembrie: Violentele scad in intensitate. Ministrul Sarkozy le cere prefectilor sa-i expulzeze pe strainii care sunt acuzati de violente urbane. • 10 noiembrie: Opt politisti sunt suspendati pentru agresarea “ilegala” a unui tanar de 19 ani. In timpul noptii ard 463 de vehicule si sunt arestate 201 persoane. • 11 noiembrie: Fortele de ordine isi maresc efectivele la Paris, unde, pe timpul sfarsitului de saptamana, sunt interzise adunarile publice. • 12 noiembrie: La Lyon au loc ciocniri intre politisti si zeci de tineri chiar in centrul orasului. • 13 noiembrie: Guvernul propune prelungirea cu 3 luni a starii de urgenta. Violentele sunt in scadere.

SORIN ANTOHI
Criza modelului francez de societate

Am trait doi ani la Paris (noiembrie 1990-decembrie 1992), ma duc relativ frecvent in Franta, unde am numerosi colegi si prieteni, sunt in permanent contact cu acea societate si ii urmaresc tribulatiile. Dar ceea ce spun aici va diferi mult de analiza “franco-franceza”, care a minimizat constant noua criza a modelului societal francez, acuzindu-i pe observatorii straini de neintelegerea situatiei si chiar de sentimente antifranceze. Pe de o parte, am o perspectiva externa, depasionata si bine informata, ceea ce uneori ajuta analiza; pe de alta parte, nu sunt orbit nici de pseudoumanismul irealist al stangii activiste, nici de discursul defensiv-agresiv al dreptei.
Cauzele profunde ale crizei in discutie se leaga de incheierea nefericita a istoriei coloniale franceze. E vorba de o poveste destul de sumbra, acoperita si/ sau distorsionata de confruntarile politico-ideologice interne. Niciodata nu s-a facut un bilant public serios al colonialismului “hexagonal”, pornit ca elan civilizator, de mise en valeur a resurselor naturale, a valentelor pasive si a virtualitatilor “resurselor umane” si terminat in urate razboaie (Indochina, Algeria), tentative de pastrare a controlului in Africa Neagra prin educarea si coruperea oligarhiilor locale postcoloniale, precum si prin ipocrita politica “republicana”, gratie careia Martinica si altele asemenea sunt si azi parte integranta a teritoriului francez. Diplomatia culturala ambigua a “francofoniei”, precum si actiunea umanitara de tip Medecins sans Frontières - ridicata la nivel politico-militar prin doctrina “datoriei de a interveni”, le devoir d’ingérence - continua in multe privinte aceeasi veche ambitie franceza de a avea un cuvant greu de spus in administrarea planetei. Regimul colonial francez, spre deosebire de cel britanic, care putea supravietui cu un numar foarte mic de functionari si cu o armata de dimensiuni modeste (George Orwell, in povestirea Shooting an Elephant, a surprins memorabil fenomenul), a fost intotdeauna supraadministrat, printr-o aglomerare de functionari coloniali si o substantiala patura de auxiliari, de “cozi de topor”. Numerosii collabos ai imperiului colonial francez si-au atins apogeul in perioada razboiului algerian; din punct de vedere al guvernului francez, acesta a fost o operatiune de “mentinere a ordinii” (maintien de l’ordre), in care politia si jandarmeria au trebuit sa fie ajutate de armata. Razboiul n-a fost deci recunoscut ca razboi, fiindca Algeria era formata din departamente care apartineau constitutional, legal si administrativ Republicii Franceze. Cand administratia franceza din Algeria s-a prabusit, au trebuit “repatriati” functionarii francezi, armata, fortele de ordine, dar si o parte din cozile de topor, pe langa populatia de pieds noirs si alte grupuri legate de statul francez si de cultura franceza - nu “francofona” - si nu voiau sa ramana intr-un Maghreb musulman.
Asa au ajuns in Franta metropolitana multi cetateni nascuti si/sau crescuti in colonii, carora li s-au adaugat in timp si altii, veniti din tot fostul imperiu colonial in cautarea unei vieti mai bune. (E bine sa ne reamintim ca dezvoltarea Europei postbelice a cerut o mereu mai vasta infuzie de Gastarbeiter: italienii au mers in Germania si Belgia; le-au urmat iugoslavii, mai ales in Germania; portughezii au ramas in acest rol pana de curand; li s-au adaugat turcii; imigrantii din fostele colonii au constituit totusi majoritatea proletariatului “flotant”; est-europenii, intre care si romanii, sunt valul cel mai recent. Datorita declinului demografic european, fenomenul nu se va opri probabil prea curand.)

Grupurile alienate mental din ghettouri

Cei mai multi veterani ai imigratiei au sosit in Franta in momentul de varf al “masinii de locuit”, cum numea Le Corbusier imensele “blocuri”-ghetto, deja aglutinate in cartiere/localitati-dormitor, una din formele cele mai patologice ale “progresului” Europei pacificate si hiperindustrializate, in care industria grea si extractiva, precum si alte ramuri care folosesc intensiv mana de lucru semi- sau necalificata absorbeau pe oricine era dispus sa indure conditii grele de munca, in schimbul unei palpabile prosperitati relative. Sub culorile pastelate ale fatadelor, patologia locuirii in comun a accentuat “deriva comunitara” a unor grupuri alienate cultural, folosite (cinic) in “constructia capitalismului” sau mentinute vegetativ cu alocatii sociale modice, la inceput foarte apreciate de recipientii inca frugali, apoi primite cu scrasnete, pe masura ce descendentii imigratilor au fost aculturati de ethosul consumist din les trente glorieuses. “Repatriatii” si mai noii imigranti au fost abandonati in spatiile liminale si interstitiale ale metropolei, adesea veritabile bolgii ascunse de ochii celorlalti cetateni; acolo, familiile lor tot mai numeroase si tot mai putin integrate prin educatie si munca si-au forjat identitati problematice si eterogene, conflictuale si explozive. Conform legislatiei franceze republicane, nu s-a putut nici aduna informatie cu privire la originea etnica/nationala a acestor oameni sau cu privire la religie, limba materna, cultura etc. Astfel, ei s-au pierdut in noianul de date statistice structurale, “non-culturale”, pentru a fi redescoperiti foarte tarziu, poate chiar prea tarziu, in momentul adevarului, adica in momentul in care un numar enorm de cetateni francezi “de rangul doi” au inceput sa se manifeste in sfera publica, atat in foarte onorabile asociatii voluntare pe tiparul celor care alcatuiesc in democratii societatea civila, cat si - tot mai mult - in grupuscule frustrate, gata de nesupunere, rebeliune si insurgenta. La nivelul Frantei, vorbim de 5-6 milioane de musulmani si de mult mai multe milioane de locuitori nascuti in strainatate sau din parinti imigrati; la nivelul Europei, vorbim de zeci de milioane de astfel de oameni. Procentual, trecem acum de la circa 10-12% spre 20-25%, cu variatiuni de la tara la tara, de la pondere la grad de asimilare sau, cum se spune mai elegant, integrare. Iar asimilarea/integrarea nu se rezolva de la sine, nici prin programe si politici ieftine, demagogice, paternaliste, improvizate. A treia generatie de cetateni francezi cu origini straine care creste in conditii de urbanism patologic si declasare, in celebrele banlieues si cités (nu toate la periferie, bidonvilles, ci chiar in zone centrale, inner cities), se afirma acum viguros pe scena publica. Asa cum mamaliga explodeaza, a sarit in aer si couscous-ul.
Ce s-a intamplat in 1968 a fost prin comparatie o joaca: atunci se agitau in general tineri din clasele avute, studenti, “rebeli fara cauza” animati de dorinte si fantasme nu doar subversive (in ciuda verbiajului marxist, leninist, stalinist, che-guevarist, maoist), cat carnavalesti (in stil anarhist si suprarealist ori “situationist”). Ei au trait un moment exaltant de mundus inversus, “lume pe dos”, cum se spune in teoria carnavalului si a culturii populare medievale (vezi, de pilda, Mihail Bahtin). Nimeni nu credea in mod sincer ca e posibila o rasturnare totala si definitiva, desi toti scandau Internationala, insistand ca era “lupta finala”. Dar tinerii burghezi exasperati pe drept cuvant de o societate “sclerozata si tricolorizata” s-au bucurat de un moment extraordinar, de “betie a posibilului”, in care toate normele au fost temporar abolite si s-a facut exact pe dos de ceea ce voiau parintii si establishment-ul, de la ocuparea universitatilor la sexul in grup. Intre timp, ‘68 a fost idealizat de catre “supravietuitorii” (re-)imburgheziti - la gauche caviar, adica oameni de afaceri, profesori universitari, politicieni, artisti, personalitati mediatice care profeseaza valori de stanga in timp ce traiesc in privilegii si indestulare -, fiind prezentat tinerilor de azi ca o enorma revolutie ideologica universala, ca ultima utopie.
Rabufnirea de acum nu are legatura cu ‘68. Nu copiii “revolutionarilor” se agita, chiar daca si ei traiesc intr-o lume ceva mai cruda, cel putin pana isi mostenesc bunicii - daca le lasa ceva parintii mai putin economi. Tinerii musulmani care incendiaza masini, banci, institutii publice, scoli, gradinite, care se bat cu politia, chemand la sau mergand pana la omucidere ori vatamare corporala grava, nu mai au in minte un carnaval. Ei au in minte un alt proiect, chiar daca nu toti au plecat la jihad. Acesti tineri, asemenea unor francezi get-beget intrati in spirala descendenta a declasarii, dependentelor si delincventei, subzista, intr-un fel sau altul, gratie alocatiilor sociale. Nu fac foamea si au un acoperis, chiar daca nu grozav, deasupra capului. Desigur, ca alti oameni cu venituri modeste ori fara venituri stabile si chiar fara perspectiva lor, sunt afectati si exasperati de disparitatile si inegalitatile lumii capitaliste. Capitalismul nu e paradisul terestru, dar pare cea mai buna dintre lumile posibile - nu in sensul teologic-metafizic leibnizian, ci in sensul cel mai pragmatic.
Tinerii delincventi iesiti pe strazile Frantei s-au ridicat impotriva unei oranduiri care - cel putin asa cred ei - ii distruge si ii condamna la o existenta larvara. E un cerc vicios existential, din care cei mai multi nu pot iesi niciodata. Bineinteles ca si ei contribuie la reproducerea acestui cerc vicios: nu muncesc destul de mult, nu sunt destul de sarguinciosi la scoala, nu sunt destul de seriosi la scoala, nu se lasa sfatuiti etc. Totusi, nici indivizii luati izolat, nici grupurile si comunitatile nu sunt singurii responsabili pentru aceasta patologie. Patologia este sistemica, declansata in urma cu cel putin doua decenii, cand statul asistential a inceput sa nu mai fie suficient pentru declasatii cronici, care au inceput sa se uite cu jind si frustrare la aplatizarea traseelor mobilitatii lor verticale. Cand ai ambitie, sau macar pofte, e greu sa fii tinut in frau cu paliative.

Traditionalism versus postmodernism

Criza “modelului francez” - integrare republicana/civica, nu “multiculturalism” si “comunitarism” (acest al doilea curent este extrem de antipatizat in Franta) - e veche, poate endemica si irezolvabila. Noutatea ultimilor ani este radicalizarea cautarilor identitare ale cetatenilor din ghettouri. Nu saracia, nu lipsa painii ii scoate pe acestia din casa si ii pune sa dea foc la tot, ci o adanca trauma identitara. Adesea nascuti si educati (un fel de a spune, fiindca sistemul educativ se prabuseste) in Franta, deci teoretic francezi - din pacate, mai ales in demagogia politicianista-mediatica-universitara -, tinerii din ghettouri se gasesc intr-o situatie de dubla excludere: o excludere simbolica din cultura parintilor si/sau bunicilor, o cultura de care ei nu mai sunt legati organic, de care se simt tot mai straini, pe masura ce sunt absorbiti de subcultura globala a ghettoului, echivalentul planetar al universului manelei noastre, in combinatie cu lumea rap-ului de “dupa blocuri”. Cultura pierduta este cultura rurala, traditionala, patriarhal-comunitara, nu numai musulmana; cultura inca de neatins este cultura moderna si postmoderna a Frantei prospere (exista si o Franta mizerabila!), in care tinerii aspirau sa se inscrie, dar de care erau sistematic refuzati. Uneori erau refuzati pe buna dreptate, fiindca nu stiau sau nu voiau sa faca lucrurile de care Franta prospera avea nevoie, din motive de educatie, de vointa, de cultura; alteori erau exclusi, sau credeau ca sunt, din motive subiective, cum ar fi antipatia, dezgustul fata de anumite manifestari si optiuni culturale, retineri fata de interactiunea cu cetateni care profeseaza idei, uneori doctrine sau poate chiar programe antioccidentale. Prinsi ca intr-un cleste intre cele doua culturi, tinerii au trait socul declasarii si marginalizarii mult mai dramatic decat parintii si bunicii lor imigrati.
Pe terenul propice al traumei identitare se articuleaza si terorismul islamic, care le-a oferit celor in nevoie promisiunea unei revanse simbolice, precum si programul de actiune. Elita politica, atat stanga, cat si dreapta, s-a complacut mai multe decenii intr-o criza social-cultural-spirituala nerezolvata; cu minime exceptii, unele asociative, altele individuale, foarte putine institutionale-guvernamentale. Si daca elitele franceze i-au acceptat pe cei mai razbatatori dintre reprezentantii comunitatilor defavorizate, de regula pentru a-i instrumentaliza in propriile lupte, clasa superioara nu s-a grabit sa faca mare lucru si in plan concret. Exista cazuri cu o si mai veche patologie, cum este cazul negrilor americani. In Romania, situatia tiganilor nu este nici ea roza si nu este serios tratata; nici de stat, nici de elitele intelectuale si politice, nici de populatie, de mentalitatea generala. In Franta au existat desigur programe de includere sociala, nu absenta lor totala este aici in cauza. Dar ele au pornit de la o premisa eronata. In ce societate au vrut elitele sa-i integreze pe imigranti? Intr-o asa-zisa societate multiculturala a egalitatii sanselor, in care toata lumea e formata din frati si surori, in care fiecare se bucura de dreptul automat la “recunoastere”, la respect simbolic. Ideea ca o asemenea lume himerica ar putea fi instituita a blocat actiunea pragmatica, care ar fi introdus imbunatatiri mai umile, dar mai tangibile: infrastructura mai buna, ameliorarea conditiilor de locuit, integrarea prin educatie si munca etc.
O mentiune speciala merita prostul timing: Franta, ca intreaga Europa Occidentala, traieste in anii din urma o criza de macrosistem, caracterizata prin slabirea economiei, prabusirea standardelor in educatie, in comportamentul public, in servicii sociale etc. Timp de doua-trei decenii, mai multe crize sistemice partiale s-au petrecut in paralel. Acum observam coincidenta tuturor factorilor pe care i-am mentionat deja in legatura cu o comunitate precisa - comunitatea imigrantilor si descendentilor lor, in general maghrebini si din Africa Neagra -, dar si o coincidenta mai vasta de determinisme, cauzalitati si path dependencies. Ansamblul societatii franceze este in criza, marcat de patologiile capitalismului tarziu intr-un stat asistential cu o economie inca pronuntat dirijista, aflata in pierdere de viteza din cauza delocalizarii si celorlalte neajunsuri ale globalizarii. Intalnirea acestor patologii sociale, pe care elitele le-au “machiat” ideologic si discursiv, potrivit crezurilor lor respective, dar nu le-au infruntat niciodata decis si deschis, e un moment al adevarului. Adevarata abordare a crizei inseamna nu doar hotarare si persistenta in anumite politici, ci si investitii colosale - din ce in ce mai improbabile intr-o economie suferinda - si mai inseamna dorinta reala a societatii franceze si, prin extensie, a societatilor occidentale de a-si redistribui avutia in asa fel incat sa reduca sau sa desfiinteze cel putin cele mai violente forme de excludere.

Descompunere societala

Nu sunt profet, nici macar in tara altora. Dar vom asista in urmatorii 10-15 ani, dupa parerea mea, la repetarea unor asemenea evenimente, fiindca se intampla doua fenomene care trebuie sa ne puna pe ganduri. Primul este descompunerea societatii occidentale “clasice”, in urma imbatranirii populatiei autohtone, imigratiei masive si slabirii economiei, insotite de slabirea accelerata a constrangerilor institutionale care au facut din Occident ceea ce este (sau, poate, a fost). Se incheie un lung “proces al civilizarii” (Norbert Elias), care a insemnat institutionalizarea sistematica a constrangerii nonviolente, dar ferme si inexorabil graduale, insotita de interiorizarea limitelor si normelor. Al doilea fenomen este accelerarea procesului de imigrare, care gaseste efectiv un spatiu din ce in ce mai depopulat in Europa Occidentala. Franta e singura tara UE cu spor natural pozitiv, dar sporul pare fi generat de populatia imigrata mai mult sau mai putin recent. Populatia Occidentului, chiar daca nu descreste atat de rapid, este sistematic inlocuita de o populatie imigranta si de descendentii acesteia.
Nu vreau sa ofer o viziune apocaliptica. Dar daca elitele si clasele superioare nu se decid acum sa treaca la actiune concreta, sa spuna lucrurilor pe nume, sa inceapa sa restabileasca ordinea si sa-si reconstruiasca propria lor societate ca societate vivabila pentru cei mai multi, vom mai vedea violenta urbana si in general descompunere societala. Descompunerea, dincolo de aceste violente de strada, poate fi masurata si mai alarmant prin analiza institutiilor, a serviciilor, a idealurilor culturale si civice, a sperantelor si viselor. Spengler specula mult cand vorbea despre “amurgul Occidentului”. Eu am date suficiente care sugereaza ca declinul Occidentului se produce cu adevarat. Ar fi timpul sa se vorbeasca sincer despre asta si sa se caute solutii. Va fi fost “revolutia mahalelor” franceze un impuls suficient?

(Subtitlurile apartin redactiei)

DINU DRAGOMIRESCU
O bomba sociala

Franta este confruntata de ani de zile cu o rata generala a somajului in jur de 10%. In cazul tinerilor in varsta de pana la 25 de ani, somajul atinge 23%. In cele 751 de zone urbane clasate drept “sensibile” (ZUS), teatrul de desfasurare al recentelor violente, rata generala a somajului reprezinta peste dublul mediei nationale (20,7%). Sunt foste suburbii muncitoresti, grav afectate de declinul unor ramuri industriale, ca cea textila, a incaltamintei, a jucariilor, a bunurilor electronice de larg consum etc., mari utilizatoare de forta de munca putin calificata, cum era cea a imigrantilor, pentru care au fost adesea construite initial. Aici locuiesc acum descendentii acestora de a doua si a treia generatie. Desi nascuti in Franta si cetateni francezi din punct de vedere administrativ, multi dintre ei au grave probleme de identitate si nu au sentimentul ca apartin comunitatii nationale si nici ca ar fi recunoscuti de aceasta. In zonele urbane sensibile, printre tinerii din grupa de varsta intre 15 si 25 de ani care nu mai frecventeaza o institutie de invatamant, somajul atinge circa 36,2%. In unele zone, ea se apropie de 50%. Deteriorarea tesutului social in zonele urbane sensibile este ilustrata si de alte cateva cifre: un sfert din familiile care locuiesc aici sunt monoparentale, copiii locuind de regula cu mama. In plus, o treime din mamele singure traiesc sub pragul saraciei, asa cum este el definit in Franta. In departamentul Seine-Saint Denis, de la nord de Paris, unde au izbucnit primele incidente, proportia respectiva atinge 50%. O treime din familiile din aceste zone numara mai mult de 4 copii, apartamentele fiind suprapopulate. Autoritatea parinteasca se erodeaza puternic de la varste foarte mici, iar atractia exercitata de economia subterana, inclusiv de traficul cu droguri, masini furate si chiar arme, este mai mare decat in alte parti. Izbucnirile de violenta din ultimele saptamani sunt privite ca o expresie a esecului politicii statului in materie de economie, dar si de invatamant, de imigratie, de ordine publica, de urbanism. O politica in care statul a investit miliarde de euro in ultimele decenii, obtinand insa un rezultat modic, pentru ca i-a lipsit o viziune pe termen lung. Multe masuri au fost adoptate sub dictatura termenului scurt, a scadentelor electorale, lipsindu-le continuitatea si coerenta. Evenimentele din suburbii arata nevoia unei abordari deschise si nepartizane, lasand deoparte ipocrizia si ambitiile politice ale unora si altora. Ameliorarea situatiei din cartierele dificile presupune, in primul rand, crearea de locuri de munca, pentru ca reinsertia sociala se face in primul rand prin munca. Pentru a-si justifica reticenta de a angaja tineri din aceste zone urbane cu probleme, puternic marcate de un esec scolar timpuriu, multe intreprinderi invoca adesea lipsa lor de calificare si nivelul scazut al cunostintelor lor generale, dar si lipsa lor de obisnuinta de a respecta orare fixe si in general o autoritate. Nu este chiar de mirare, intrucat le lipseste exemplul: parintii unora dintre ei nu au avut niciodata un serviciu fix. In plus, desfiintarea serviciului militar obligatoriu isi spune si ea cuvantul.
Discriminarile la angajare, in functie de originea etnica a candidatilor, constituie insa si ele o realitate incontestabila. Potrivit cifrelor furnizate de Pierre Billion, secretar general al Observatorului inegalitatilor, in zonele urbane sensibile rata somajului este mai ridicata decat media nationala nu numai in ceea ce-i priveste pe tinerii fara diplome, ci si pe posesorii unei diplome postliceale, si anume de 11,7% in ZUS fata de 6% in restul Frantei (Le Figaro, 9 noiembrie 2005). Louis Schweitzer, presedintele Inaltei Autoritati de lupta contra Discriminarilor si pentru Egalitate, se arata totusi optimist in ce priveste capacitatea Frantei de a-i integra pe tinerii proveniti din familii de imigranti. “In urma cu 50 de ani, portughezii si spaniolii erau considerati ca neintegrabili in tara noastra. Azi, integrarea lor este considerata o reusita. Integrarea tinerilor din suburbii se va face si ea, dar este nevoie de timp si de constanta” (Les Echos, 10 noiembrie 2005). Efortul se anunta considerabil. Este nevoie de a-i convinge pe tinerii in situatie de esec scolar de a lua calea unei meserii manuale. Sectoare precum panificatia sau macelariile, dar mai ales constructiile sufera de o lipsa cronica de forta de munca. Multe intreprinderi nu sunt gata sa-si asume rolul delicat de a contribui la reinsertia prin munca a tinerilor cu probleme din preajma lor si prefera sa angajeze cetateni est-europeni aflati in cautare de lucru. Specialistii sustin insa ca evolutia demografica a Frantei, marcata de o sensibila imbatranire a populatiei din cauza, intre altele, a natalitatii scazute, va obliga intreprinderile sa manifeste un interes sporit fata de atragerea tinerilor. “Intreprinderile au nu numai datoria, ci si interesul de a contribui la integrarea minoritatilor vizibile din cartierele cu probleme”, subliniaza Claude Bebear, patronul grupului Axa, care este si presedintele Institutului Montaigne, clubul patronal aflat la initiativa Cartei diversitatii, semnate in octombrie 2004.
Printre masurile recent anuntate de primul ministru Villepin figureaza crearea a 15 noi zone libere urbane, pe langa cele 85 deja existente. Crearea acestor zone, decisa in 1986, abandonata in 1991 si reluata in 1993, vizeaza atragerea intreprinderilor mici in zonele urbane defavorizate prin exonerarea lor pe timp de cinci ani de plata cotizatiilor sociale si a impozitelor, cu conditia ca cel putin o treime din personal sa fie recrutata din teritoriul zonelor respective.
Incidentele violente provocate de unii tineri din suburbiile cu probleme releva existenta unei veritabile bombe sociale capabile oricand sa reexplodeze, daca divortul dintre clasa politica si realitatile economice si sociale ale Frantei de azi va persista dupa ce calmul va fi cat de cat restabilit.

Paris, 13 noiembrie 2005

RUXANDRA GUBERNAT
Revolta in Lyon

Incendiile din Lyon au luat locul celor din Paris. In cercuri concentrice, aproape toate cartierele lyoneze au fost afectate. Cartierul Vennisieux, din sudul orasului, a fost punctul de pornire. Cateva zeci de masini si un autobuz au fost incendiate, fara sa se inregistreze raniti.
“Este o reactie in lant dupa reportajele de la televizor. Este un fel de competitie intre huligani, vor sa fie la inaltimea celor care au inceput incendiile. Cei din cartierul vecin au ars seara trecuta 15 masini, asa ca astazi in cartier tinerii au decis sa depaseasca cifra. Toata lumea da foc, dar nimeni nu iese din cartierul sau”, spune Moussa, un adolescent de 16 ani din Villeurbanne.
“Daca se vorbeste despre noi la televizor, daca spun ca i-am ridiculizat pe politisti, pentru noi e o victorie, un mod de a arata ca suntem oameni. Vedem tot timpul fata lui Sarko (n.a. Nicolas Sarkozy, ministrul de Interne) la televizor, asta ne infurie. As vrea sa ard tot, cand vad cum nici nu-i pasa ca existam. El declanseaza ura”, spune Mamadou, un maghrebin de 19 ani.
In timpul noptii tinerii s-au inarmat cu produse inflamabile si au tatonat teritoriile vulnerabile, iar in dimineata urmatoare unul dintre metrourile din Lyon a fost atacat cu cocktail-uri Molotov. De patru zile, mijloacele de transport in comun din Lyon nu mai functioneaza dupa ora sase seara. Autoritatile locale au luat aceasta decizie “pentru protectia cetatenilor, in urma evenimentelor grave care au avut loc in ultimele zile”. Astfel ca oricine trebuie sa iasa din casa dupa aceasta ora, apeleaza la serviciile de taxi. Iar multimea care asteapta la cozi interminabile in fata statiilor de taxi incepe sa isi exprime nemultumirile.
“Furia musulmanilor si imposibilitatea statului de a tine situatia sub control ne afecteaza acum direct. Poate ca, daca maine ar fi arsa masina unui ministru, autoritatile ar gasi mai repede o solutie”, spune Pierre M., in timp ce asteapta o masina care sa-l duca la gara. “E simplu sa propui ca toti cei implicati sa fie expulzati. Sunt numai vorbe, de care cei care incendiaza oricum nu tin cont.”
Duminica seara criza lyoneza a culminat cu evenimentele din centrul orasului, in piata Bellecour, unde cateva sute de tineri si trupele de politie au dat lupte de strada timp de cateva ore. In timp ce tinerii protestatari aruncau cu grenade, riposta politiei a venit cu bile de vopsea si gaze lacrimogene. Grenadele nu si-au atins tinta, dar a fost nevoie de intariri pentru ca trupele de politie sa poata tine situatia sub control.
“Am incercat sa calmam spiritele fara violenta. Nu credem ca deciziile drastice vor duce la ceva bun. Poate in mintea acestor tineri se va trezi la un moment dat ideea ca nu vor rezolva nimic daca mai continua cu incendiile. Intre timp, noi incercam sa ne grupam cat mai bine si sa ripostam atunci cand este cazul. Au fost arestati cativa zeci de tineri care sunt tinuti acum sub supraveghere”, spune Henry Lappe, ofiter de politie.
Dintre zecile de persoane care stateau pe trotuare privind spectacolul nocturn, pentru politie a fost aproape imposibil sa isi dea seama cine sunt adevaratii protestatari si cine participa la eveniment doar prin simpatie.
Emanuel si Jorge, ambii studenti Erasmus din Spania, locuiesc intr-unul dintre blocurile din apropiere de Bellecour. Inarmati cu camere video si aparate de fotografiat, cei doi au coborat in strada decisi sa inregistreze evenimentele. In ambuscada, Jorge a fost atins de una din bilele cu vopsea destinate protestatarilor. Recunoscut de politie, tanarul a fost arestat pe post de participant la revolta.
“Stateam aproape de multime, pentru a scoate cadre cat mai bune. Am ramas acolo pana cand situatia s-a calmat si comentam evenimentul impreuna cu celalalt coleg de apartament. La un moment dat, cinci politisti ne-au inconjurat si Jorge a fost arestat. Nu au vrut sa ne spuna unde il duc. Am descoperit singuri comisariatul si tanara de la ghiseu ne-a spus ca procedura presupune sa fie tinut in arest 24 de ore. Poate l-au arestat din cauza culorii pielii, pentru ca alt motiv nu exista”, povesteste Emanuel.
Pentru moment, autoritatile nu pot spune totusi daca numai tinerii musulmani participa la evenimentele din Lyon. Conducatorul moscheei lyoneze, Kamel Kabtane, spune ca toata comunitatea musulmana din oras face eforturi pentru a evita inrautatirea situatiei. “Biserica musulmana nu are nici o intentie de a schimba politica nationala a Frantei. Cel mai probabil, conflictele actuale sunt o rebeliune a tinerilor cu gustul revoltei, un raspuns la ceea ce ei resimt ca excludere sociala”, spune Kabtane. “Poate ca faptul ca islamistii sunt prezentati ca un factor de conflict nu este intotdeauna just si conduce la reactii adverse din partea tinerilor membri ai comunitatii.”

Lyon, 13 noiembrie 2005

PETRE IANCU
Germania si violentele din Franta
De ce refuza imigrantii musulmani integrarea in Europa?

Alertati de tulburarile din suburbiile franceze, oficialii germani propun ameliorarea invatamantului prescolar si scolar al copiilor de imigranti. Ideea e ca acesti copii sa-si insuseasca limba tarii gazda, in conditiile in care familiile lor nu vor sau nu pot sa-i ajute. Dar chestiunea limbii e doar o latura a problemei. In ultimele doua saptamani, expertii - autohtoni sau imigrati - s-au lansat intr-o avalansa de luari de pozitie care mai de care mai docte privind posibilitatea extinderii vandalismelor din Franta asupra altor state vest-europene, si in special asupra Germaniei vecine. In repetate randuri s-a afirmat ca “Germania nu e Franta” si “situatia din cele doua tari nu e identica”. Totusi comunitatea turca din Germania s-a grabit - si nu intamplator - sa propuna un program preventiv, menit sa permita evitarea unor eventuale excese de tip francez, favorizate de somajul ridicat, de lipsa oportunitatilor de studiu si de discriminarea cotidiana ori de o ghetoizare progresiva.
Din acest unghi, ca si din perspectiva numarului ei de imigranti, Germania e comparabila cu Franta. Circa 9% din populatia germana se compun din cetateni de provenienta straina. In Germania traiesc si muncesc peste 2 milioane de turci, la care se adauga un milion de musulmani, cu precadere arabi. Lor li se adauga insa si o masiva imigratie est-europeana. Spre deosebire de nord-africanii din banlieue-urile franceze, diversele grupuri etnico-religioase din Germania sunt, asadar, departe de a fi unite printr-o coeziune data de subcultura comuna. Lipseste din Germania combinatia franceza prin care maghrebinii si africanii s-au izolat deopotriva social, spatial, etnic, confesional si partial lingvistic de societatea majoritara. Tinerii turci nu sunt masati, ca in Franta, in ghetourile suburbane si sunt integrati in puternice structuri familiale.
Dar si in Germania Islamul joaca un rol din ce in ce mai controversat. In Franta, releva un analist spaniol, religia musulmana “i-a sudat pe vandalii din suburbii, actionand simultan ca un catalizator al tulburarilor”. Dar clericii din anumite moschei sau scoli propovaduiesc, nu doar la Paris, ci in toata Europa, ura fata de societatea occidentala. O imigratie masiva, o integrare insuficienta, un somaj ridicat si un Islam necontrolat de catre stat - iata ingredientele periculosului amalgam care a explodat in Franta, unde, e adevarat, traditia violentelor de strada n-a fost importata, ci e tipic locala.
Tocmai din acest motiv, filosofi precum André Glucksmann sau Bernard Henry Levy considera ca, paradoxal, razmerita din mahalele franceze e in fapt expresia unei tentative de integrare (o incercare nefericita de adoptare a unui mod de a fi francez). Germania n-are, e-adevarat, traditii similare, fiind, dimpotriva, o tara prin definitie pasnica social, daca facem abstractie de periodicele violente la care se deda extrema stanga, de pilda, de 1 mai. In schimb, o piesa esentiala la acest dosar, cea a terorismului global de sorginte islamista, se asociaza aspectului national specific francez, ceea ce sporeste pericolul pentru intreaga Europa si, ca atare, fireste, si pentru germani. Esecul modelului multicultural, devenit vizibil in Olanda odata cu asasinarea regizorului Theo van Gogh, ori in metroul londonez, afecteaza toate societatile vest-europene care au absorbit o puternica imigratie musulmana. Ateismul tinde spre dimensiunile franceze, Germania nu face exceptie de la regula vest-europeana. Fiindca si aici deculturalizarea, erodarea religiozitatii, desprinderea irevocabila de traditii ale unor importante segmente ale populatiei majoritare ii determina pe multi imigranti sa refuze integrarea (confundata frecvent cu asimilarea), sa opteze in favoarea culturii, prezumtiv superioare, din care provin, ba chiar sa adere la un fundamentalism militant, profund ostil valorilor societatii gazda.
Iata, deci, raspunsul la chestiunea pe care si-o punea deunazi un analist elvetian in Tagesanzeiger din Zürich. Ziarul sublinia ca “Hexagonul e angrenat intr-o criza conceptuala. Brutalitatea copiilor de imigranti ridica intrebari ce nu se pot rezolva cu formule conjurand republicanismul. De ce, de pilda, n-au devenit ei citoyens?”. Ei bine, pe de o parte, tocmai pentru ca valorile “republicane” au palit prea mult, sub loviturile repetate si grele ale nihilismului, ale conformismului agresiv, dar politic corect, ale spiritului antireligios si antinational proprii epocii postmoderne. Iar pe de alta, din pricina globalizarii, care a permis transformarea suburbiilor franceze în Bagdad, iar Londra in Londonistan. Or, cu toate partile ei bune si rele, cu toate aspectele ei economice, sociale si politice, intre care extinderea libertatii prin democratizarea tiraniilor, globalizarea e un proces extrem de rapid. Viteza cu care se produce le refuza Frantei, Germaniei, si in genere Europei, ragazul de care conservatorismul structural al elitei socialiste din Vestul continentului ar dori sa dispuna spre a elabora un nou set convenabil de valori, apte sa-i asigure perpetuarea la putere. Intru compensarea progresiv discreditatului socialism (la care, in mod semnificativ, aderasera in epoca Razboiului Rece mai toate dictaturile, miscarile extremiste si gruparile teroriste arabe, convertite, mai nou, la moda islamista), aceste elite politice, reprezentate de Chirac, Schroeder ori Juncker (de care un Tony Blair, din fericire, s-a despartit la timp), au replicat crescandei nerabdari si neadecvari la mondializare, manifestate in sanul societatilor lor, alimentandu-si natiunile cu antiamericanism, administrat in postura unui surogat ideologic drapat agreabil sub faldurile multilateralismului. Nota de plata i s-a servit acum Frantei. Restul tarilor urmeaza.

SYLVIE KAUFFMANN
Franta, Statele Unite, modele contestate

Franta si America, obisnuia sa ironizeze un ambasador al Frantei la Washington, au in comun nevoia disperata de a fi iubite, dar reusesc sa se faca detestate in lumea intreaga. Rar se intampla ca faptele sa fi dat dreptate in asemenea masura diplomatului cu pricina ca in aceste nopti de violenta urbana, cand explozia suburbiilor si impactul lor asupra imaginii Frantei in strainatate le da peste nas mediilor de informare si responsabililor politici francezi care si-au exprimat de atatea ori indignarea in legatura cu starea deplorabila a relatiilor rasiale din Statele Unite.
Tarile noastre mai au ceva in comun: amandoua revendica o misiune universalista, si anume propagarea unui model social si cultural propriu. Dar pot ele oare sa-si sustina o atare ambitie, cand si una, si alta se dovedesc incapabile sa implementeze, la ele acasa, valorile pe care le proclama?
Evident, cazul Statelor Unite este mai usor de pus sub lupa prin chiar statutul lor de unica supraputere, care, exacerbat de o administratie deosebit de voluntarista, le expune implacabil privirii celorlalti. Echipa Bush se confrunta in exterior cu o ostilitate aproape generala care atinge astazi insasi esenta sistemului american.
Casa Alba, care, intr-un tarziu, a devenit constienta de dimensiunile prapastiei care o desparte de restul lumii, i-a incredintat lui Karen Hughes, personalitate foarte apropiata de presedintele George W. Bush si de o fidelitate ireprosabila, o misiune care, implicand niste figuri mai putin proeminente, esuase lamentabil dupa 11 septembrie: misiunea “diplomatiei publice”, ceea ce vrea sa insemne ameliorarea imaginii Statelor Unite in lume.
Karen Hughes, femeie de o statura impunatoare, nu se teme sa spuna lucrurilor pe nume. Inarmata cu buna ei credinta si cu convingeri de nezdruncinat, ea s-a avantat in cucerirea opiniilor publice din mari tari musulmane: Arabia Saudita, Egipt, Indonezia. S-a dus inspre femei despre care presupunea ca, asemenea ei, nu aveau cum sa nu aspire la valori universale, ca emanciparea femeii, egalitatea sexelor si, intr-un cuvant, democratia. A avut parte de un soc dur: doamna Hughes s-a trezit in fata unor femei care vedeau in ea in primul rand o americanca. Ele au preferat sa nu vorbeasca de frustrarile lor, reale, nascute din conditia ce le este impusa de regimurile in care traiesc, decat sa-si uneasca glasurile cu cel al reprezentantei unei puteri atat de dominatoare. Turneul doamnei Hughes in lumea arabo-musulmana a fost un asemenea fiasco, incat astazi ea ezita sa infrunte Europa.
Daca ar veni azi pe batranul continent, iata intrebarile carora ar trebui sa le faca fata: cum justifica tara care a facut din statul de drept valoarea suprema statutul care se situeaza in afara dreptului al detinutilor din Guantanamo? Cum poate o democratie preocupata de drepturile omului sa ceara unor tari din Uniunea Europeana sa gazduiasca inchisori secrete ale CIA? Poate o supraputere sa revendice asumarea securitatii unei jumatati de lume si in acelasi timp sa se dovedeasca incapabila sa-si evacueze propriii cetateni amenintati de un ciclon? Intr-un cuvant, unde sunt faimoasele “valori”, baza sistemului american?
Franta nu are o Karen Hughes si, deocamdata, nu a simtit nevoia sa aiba vreuna. Dar sa ne imaginam ca un emisar al guvernului nostru pleaca in lumea larga sa intalneasca opiniile publice straine. Iata ce ar auzi, cu siguranta: cum poate o tara atat de atasata de diversitatea culturala incat poarta adevarate batalii internationale pentru a o impune la UNESCO si la OMC sa refuze in asa masura diversitatea - de sex, etnica si religioasa - in privinta pregatirii si a componentei propriilor elite, indiferent de domeniu? Cum poate o tara a carei deviza cuprinde cuvantul “fraternitate” sa asiste la incendiile succesive si aducatoare de moarte ale unor cladiri insalubre locuite de imigranti, fara sa-si revada politica de gazduire a acestor populatii? Cum poate o tara atat de prompta in denuntarea rasismului de aiurea sa refuze sa-i faca fata in chiar inima propriei societati? Cum reusesc conducatorii unei tari a carei deviza cuprinde si cuvantul “egalitate” sa continue sa se cramponeze de acest principiu abstract, “republican”, pentru a refuza sa studieze in mod serios mijloacele concrete de remediere a inegalitatilor celor mai flagrante si sa arunce un intelectual de origine araba in functia de ministru delegat pentru promovarea egalitatii de sanse, fara sa-i dea nici mijloace de actiune, nici foaie de parcurs si fara, macar, sa umple cu un continut conceptul de “egalitate de sanse”?
Poate o tara ca Franta sa pretinda un rol conducator in Europa si sa blameze aceeasi Europa, in momentul cand ea implica si concesii? Poate Franta sa recuze, sub pretextul de oroare anglo-saxona, orice alt model social decat al ei, in timp ce rata somajului si precaritatea suburbiilor dezmint spectaculos succesul acestui model francez? Poate ea sa blocheze negocieri legate de comertul mondial numai pentru a-si pastra o marunta clientela de agricultori? Poate ea sa se considere invingatoarea morala a divergentelor transatlantice legate de Irak si totodata sa pastreze tacerea, cand vine vorba de revelatiile dezastruoase de corupere a unor fosti ambasadori si a unor intreprinderi franceze de catre Saddam Hussein?
De vreme ce acest emisar nu exista, nu stim ce ar raspunde. Dar intrebarile pe care mediile de informare si bloggurile din lumea intreaga le vehiculeaza astazi la adresa Statelor Unite si a Frantei dau la iveala contestarea modelelor care se vor universale. Din motive diferite, aceste modele nu mai rezista la proba faptelor, intr-o lume supusa unor transformari care de zece ani incoace au capatat o viteza ametitoare.

Adaptare dupa Le Monde, 8 nov., 2005, de Luminita Braileanu