Prezenţă hâdă: renaşte în forţă mitul malign despre minoritarul cel rău

Dincolo de consecinţele imediate ale înverşunatei lupte politice care are ca pretext referendumul din 29 iunie, ne îngrijorează, foarte serios, în special dacă avem de-a face cu o tendinţă ce s-ar putea manifesta şi în viitor, renaşterea în forţă a mitului malign despre minoritarul cel rău, capabil să facă doar lucruri condamnabile.

Imediat după ce estimările finale ale pre­zenţei la vot la referendumul din 29 iulie au devenit publice, voci foarte bine pla­sate în arhitectura de putere a coaliţiei aflate acum la guvernare, precum şi destui dintre jur­naliştii apropiaţi puterii au început să critice, în ter­meni extrem de duri, ab­senţa de la vot a ma­ghia­rilor din Transilvania. Una dintre cele mai dure de­cla­raţii a fost făcută de mi­nis­trul Culturii, liberalul Pu­iu Haşotti. Acesta a declarat, relatează ziare.com, că ab­senţa masivă a maghiarilor de la vot are la bază faptul că „în mod evident, UDMR a lansat un apel către minoritatea ma­ghiară şi ştim foarte bine, a fost lansat prin clerul pe care îl are, prin biserica evanghelică, prin biserica protestantă şi aşa mai departe, deci în mod evident UDMR s-a comportat şi chiar altfel decât au fost şi unele discuţii preliminare, dar vocaţia trădării la UDMR este deja arhicunoscută“.

A stfel de atitudini au generat ime­diat reacţii din partea UDMR. Încă din seara zilei de 29 iulie, Kelemen Hunor, pre­şedintele UDMR, declara: „Res­ping orice speculaţie privind rolul co­munităţii maghiare la acest vot şi nu pu­tem accepta ca maghiarii să fie declaraţi vinovaţi pentru acest rezultat“, relatează Gândul. Şi György Frunda a declarat, tot duminică seara, că i se pare complet „ne­drept“ şi îl deranjează faptul că „se în­cearcă să fie scoşi vinovaţi“ cetăţenii ro­mâni de etnie maghiară, în legătură cu par­ticiparea slabă la referendum, trans­mi­te Mediafax.

Atitudinea USL faţă de UDMR merită, cre­dem, o prezentare detaliată şi un co­men­tariu cât mai nuanţat. Înainte de căderea Guvernului Ungureanu, Victor Ponta afir­ma, de exemplu, în calitate de co-pre­şedinte al USL, că „interesul USL nu este acela de a avea tot timpul UDMR la gu­vernare“, relatează un material publicat de ziare.com. Ceea ce s-a întâmplat în lu­nile următoare confirmă, din plin, această declaraţie. Rând pe rând, reprezentanţi ai UDMR în diverse instituţii ale statului au fost înlăturaţi, iar posturile rămase libere au fost ocupate de persoane apropiate de unul sau altul dintre partidele care com­pun USL. Primii eliberaţi din funcţii au fost, conform informaţiilor de presă, pre­fecţii şi subprefecţii UDMR.

La începutul ultimei decade a lunii iulie, atitudinea lui Victor Ponta faţă de UDMR părea să se fi schimbat într-o anumită mă­sură. Aflat la Miercurea Ciuc, premierul de­clara, de exemplu, că este interesat ca, „pe parcursul anului 2013, după ce ter­minăm campania electorală, după ce ter­minăm discursurile electorale“, să existe negocieri între toate forţele politice din parlament, astfel încât să fie identificată şi acceptată o soluţie „care la 1 ianuarie 2014 să ne permită o descentralizare re­ală“. În acest context, Ponta mai declara şi că „este obligatoriu în 2013 ca inclusiv UDMR să participe la acest efort şi să gă­sim soluţia cea mai bună pentru reor­ganizarea ţării“, relatează Mediafax. Aceas­tă mână întinsă UDMR de acelaşi Victor Ponta, care declara, cu doar câteva luni în urmă, că nu-i în in­teresul USL ca UDMR să rămână „tot tim­pul“ la guvernare, nu este deloc bi­zară. Ea re­pre­zenta, la mo­mentul res­pectiv, cu aproximativ o săptămână înainte de re­ferendumul din 29 iulie, doar con­se­cinţa firească a unor calcule politice cu miză electorală şi postelectorală. Vorbim aici în special despre necesitatea ca PSD, atât de unul singur, cât şi cu restul USL, să nu aibă relaţii conflictuale cu UDMR, entitate organizaţională care a funcţionat, în mai multe ocazii, ca partid-balama, in­gredient practic indispensabil pentru ob­ţinerea unei majorităţi parlamentare sta­bile. Mai mult, în condiţiile în care UDMR este parte a Partidului Popular European, din care face parte şi PDL, este posibil ca premierul şi consilierii săi politici să în­cerce, din motive uşor de înţeles, să frâ­neze o eventuală nouă colaborare între ma­ghiari şi PDL.

Referendumul a schimbat însă, aşa cum am văzut, foarte rapid şi în sens vădit ne­gativ, cel puţin dominanta discursivă a re­laţiilor dintre USL şi UDMR. Pentru acest fapt avem câteva explicaţii. În politica ro­mânească, practica asumării respon­sabi­lităţii pentru eşecul unor acţiuni este, aşa cum ştim, rarisimă. Cel mai frecvent, atunci când lucrurile o iau razna, alt­ci­neva trebuie să fie de vină. Aşa s-a în­tâmplat şi acum. USL a avut, la referen­dum, toate atuurile necesare pentru a pu­tea repurta o victorie zdrobitoare în con­fruntarea cu Traian Băsescu. Să trecem în revistă, foarte pe scurt, principalele trei uriaşe avantaje ale USL: mai întâi, gu­vernarea în vreme de criză şi măsurile de austeritate dure au erodat, masiv, po­pu­laritatea lui Traian Băsescu şi a PDL; în al doilea rând, USL a câştigat, în recentele ale­geri locale, poziţii dominante în ma­jo­ritatea primăriilor, consiliilor locale şi con­siliilor judeţene din întreaga ţară; în al treilea rând, presa ce încă susţine valorile dreptei, ca şi pe liderii PDL, precum şi pe preşedintele suspendat face cu greu faţă presiunii exercitate de ziarele şi posturile de televiziune legate în diverse feluri de USL. În ciuda acestor avantaje potenţial decisive, USL n-a reuşit să-şi atingă toate obiectivele: conform rezultatelor oficiale comunicate de BEC, la vot s-au prezentat doar în jur de 46% din totalul votanţilor; dintre aceştia, peste 11% (deci mai bine de 5% din totalul general) au votat îm­potriva demiterii preşedintelui. Prin ana­logie cu boxul, USL a acumulat extrem de multe puncte (vezi multele milioane de vo­turi în favoarea demiterii, voturi pe care niciun politician sau comentator lucid nu le poate ignora), dar n-a reuşit în niciun chip să-l facă KO pe Traian Băsescu. Iar in­tenţia iniţială a USL exact aceasta fusese: să-l termine, politic, pe Traian Băsescu dintr-o singură lovitură. Lideri importanţi ai USL, în frunte cu preşedintele interimar Crin Antonescu, erau atât de siguri de vic­torie încât au declarat, înainte de re­fe­ren­dum, că pleacă din politică dacă Băsescu revine la Cotroceni. Confruntaţi cu un re­zultat care este doar o semivictorie, lideri ai USL au fost obligaţi să găsească vi­no­vaţi. Şi i-au găsit de îndată: „ungurii-s de vină“.

Dincolo de absurdul evident al unei astfel de atitudini, merită su­bliniate mai multe aspecte re­almente îngrijorătoare. Mai în­tâi, faptul că, probabil dintr-o regretabilă eroare (nutresc speranţa că vor­bim despre o eroare, şi nu despre o ati­tudine premeditată), voci foarte influente din USL vorbesc despre vinovăţii co­lec­tive, ceea ce reprezintă, din perspectivă ju­ridică, o greşeală extremă (şi în bună mă­sură descalificantă). Dar vorbim şi des­pre faptul că, potrivit declaraţiilor unor voci importante din sânul coaliţiei aflate la putere, o întreagă etnie – cea maghiară – ar fi vinovată de tot răul din ţară. Fiindcă, nu-i aşa, dacă UDMR-iştii ar fi ieşit la vot, Băsescu pica, iar USL ar fi pu­tut deschide de îndată cornul abundenţei pentru întreaga Românie. O astfel de idee este, din nefericire, excesiv de aproape, cel puţin după gustul nostru, de o viziune de tip naţionalist-rasist asupra vieţii pu­blice. Departe de noi e dorinţa de a pro­pune analogii forţate; dar la fel de departe este şi dorinţa de a nu pune în evidenţă situaţii care pot servi ca termen de com­paraţie.

Când din Ministerul francez de Răz­boi au dispărut, acum mai bine de 100 de ani, documente importante, vinovatul a fost ime­diat „găsit“: minoritarul Alfred Dreyfus. Apoi, când Germania a fost în­frântă în 1918, tot nişte minoritari au fost găsiţi „vinovaţi“. La noi, în anii ’90, alţi mi­noritarii, cei maghiari, au fost pre­zen­taţi, ani în şir, ca pregătind în taină ru­perea Ardealului de România. Ulterior, re­laţiile politice între majoritate şi mi­no­ri­tatea maghiară păreau a se fi aşezat pe o temelie lipsită de obsesii naţionaliste şi, tocmai de aceea, compatibilă cu logica re­concilierii istorice definitive. Dar, dacă ob­sesiile naţionaliste reînvie în forţă şi, cul­mea, tocmai în discursul unor lideri po­litici încă tineri, pe care îi bănuiam a fi imuni la delirul naţionalist, atunci chiar avem o mare problemă: ultimii 20 de ani par să fi trecut aproape degeaba.

* Florin Diaconu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Maghiarii nu au fost singurii minoritari supuşi atacurilor politice ale USL în urma referendumului pentru demiterea preşedintelui.
Ioan Cindrea, liderul PSD Sibiu şi preşedintele Consiliului Judeţean, a declarat că din 1990 şi până în prezent au plecat definitiv din zonă 84.000 de cetăţeni de etnie germană şi că aceştia ar trebui „radiaţi“ din listele electorale. În replică, Klaus Johannis, preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din România şi primarul Sibiului, a spus că listele electorale trebuie refăcute numai în urma unei documentaţii temeinice: „Să zicem că cineva s-a hotărât să plece în ’92 în Germania cu paşaport turistic, acesta este în continuare pe lista electorală dacă nu s-a primit de la autorităţile germane o comunicare de clarificare a domiciliului şi cetăţeniei. Noi evaluăm că cea mai mare parte a persoanelor care au plecat, care au fost şi saşi, şi români, şi de alte etnii, au între timp situaţia clarificată. Nu toţi. Am găsit, de exemplu, o persoană despre care nu se mai ştie nimic şi ar trebui să aibă 119 ani. Nu putem să tăiem noi persoana de pe listă. (…) O persoană nu poate fi radiată din lista electorală fără documente doveditoare. (…) Persoanele au anumite drepturi, şi la noi şi în altă parte. Unul din drepturile fundamentale este de a alege şi de a fi ales. O persoană poate fi eliminată din lista electorală doar dacă există o documentaţie scrisă temeinică“, a declarat Klaus Johannis, potrivit Mediafax.