De același autor
Rusia a avut mereu nevoie de o Europă divizată, măcinată de conflicte, pentru a juca pe acest continent un rol pe măsura ambiţiilor ei. O Europă unită este, pentru naţiunile mici din Est, şansa istorică de a limita, după aproape trei secole, capacitatea de intruziune şi de dominaţie a Rusiei.
Perspectiva de a trăi constant sub presiunile exercitate prin şantaj energetic poartă, de câtva timp, pe meleagurile noastre, numele de „pragmatism în relaţia cu Rusia“. Şi de ce nu? La urma urmelor, cum scria cu câteva zile în urmă d-l Emil Hurezeanu, „instrumentele de putere ale Moscovei – între care exportul de gaz şi petrol – şi-au atins de mult scopul. Majoritatea statelor importante din UE, printre care Germania, Italia, Franţa şi Austria, beneficiază, chiar mai mult decât să se teamă, de aceste mijloace“*. Cine este România ca să facă altfel? Să beneficiem, deci, şi noi şi să nu ne temem pentru că, în cel mai rău caz, ca să îl citez pe acelaşi jurnalist, „ruşii ne ignoră mai mult decât ne dispreţuiesc“! Nu mi s-a părut deloc că ne ignoră nici preşedintele Medvedev, nici ministrul de Externe Lavrov, nici alţi oficiali ruşi care arată, de două luni încoace, cu degetul spre România, acuzând-o de subminare a „identităţii“ şi independenţei Republicii Moldova. D-l Hurezeanu vorbeşte despre tradiţiile de inventivitate ale diplomaţiei româneşti în situaţii dificile, pentru a îndemna diplomaţia de astăzi a Bucureştiului la mai multă creativitate în relaţia cu Rusia. Dar a cere o nouă diplomaţie, invocând apoi exemplele lui Gh. Tătărescu, Petru Groza, al Regelui Mihai şi al lui Emil Bodnăraş, care „au limitat prejudiciile“ în raporturile cu URSS, la apogeul puterii acesteia, este cel puţin surprinzător.
Trebuie cumva să „negociem“ din postura de ţară ocupată, ca între 1944 şi 1958? Avem cumva trupe ruseşti în ţară şi noi nu ştiam? Nici măcar includerea lui Titulescu în această listă nu ridică nivelul argumentaţiei d-lui Hurezeanu – eforturile ministrului român de Externe în relaţia cu Moscova au dus la un inevitabil eşec, datorat nu lipsei sale de talent, ci naturii înseşi a regimului şi a expansionismului sovietic. Da, diplomaţii români au fost inventivi – atunci când, după Războiul Crimeii, profitând de sfârşitul „protectoratului“ rusesc, au alimentat constant ideea unirii Moldovei cu Muntenia, nelăsând-o să părăsească orizontul diplomaţiei europene până când nu s-a concretizat. Au fost inventivi şi atunci când, în 1883, au semnat alianţa României cu Puterile Centrale, asigurând securitatea ţării faţă de Rusia timp de trei decenii. Sau atunci când, în perioada interbelică, au pus bazele Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice.
D-l Hurezeanu ştie prea bine că Rusia a avut mereu nevoie de o Europă divizată, măcinată de conflicte, pentru a juca pe acest continent un rol pe măsura ambiţiilor ei. O Europă unită este, pentru naţiunile mici din Est, şansa istorică de a limita, după aproape trei secole, capacitatea de intruziune şi de dominaţie a Rusiei. Riscăm să devenim, însă, mai catolici decât Papa, ne avertizează d-l Hurezeanu. „Un pericol evident este ca România să rămână un stat euro-atlantic atât de zelos încât cetăţenii săi să se încălzească în continuare mai mult cu sentimente antisovietice revolute decât cu gaz ieftin.“ Trebuie să reamintesc d-lui Hurezeanu că Vladimir Putin însuşi a proclamat, în decembrie 2008, că „era gazului ieftin s-a încheiat“? Gazul rusesc nu va mai fi decât scump, fie că e plătit cu bani peşin, fie că e plătit cu concesii politice şi umilinţe colective. Şi apoi, e straniu să citeşti sub pana unui tovarăş de arme al Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca despre „sentimentele antisovietice revolute“. Aceste cuvinte nu au fost scrise cu aceeaşi cerneală cu care d-l Hurezeanu îşi scria, acum două decenii şi mai bine, comentariile de la Europa Liberă. Ele pot suna ca o muzică în urechile celor care au puterea nu doar de a ieftini sau de a scumpi, după plac, gazul siberian, ci de a-l tăia pur şi simplu, de preferinţă în plină iarnă, pentru a arăta ucrainenilor, bieloruşilor, românilor, bulgarilor şi altor est-europeni cine e stăpânul în această parte de lume. Iar cei care au tăiat şi vor mai tăia gazul îl reabilitează în acelaşi timp pe Stalin în manualele şcolare ruseşti, după cum recunoaşte însuşi d-l Hurezeanu. Şi declară public că sfârşitul URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“...**
Cu două săptămâni în urmă, încheind cursurile, i-am invitat pe mai mulţi dintre studenţii mei să privim împreună ultimul film al lui Andrzej Wajda – Katyn. Nu ştiam, vai mie, că perpetuam astfel, „sentimentele antisovietice revolute“ în rândurile unei noi generaţii... //
* Emil Hurezeanu, Drum fără pulbere, Cotidianul, 27 mai 2009.
** Afirmaţia a fost făcută de Vladimir Putin într-un discurs despre starea naţiunii ţinut în aprilie 2005.
