De același autor
Unul dintre cele mai exclusiviste cluburi din Washington in anii '90 era dineul anual al colegiului publicatiei The National Interest. Prezidat de editorul fondator Owen Harries si deseori lansat cu o prezentare a lui Henry Kissinger, din grup faceau parte Jeanne Kirkpatrick, Irving Bea si Bill Kristoll, Samuel Huntington, Paul Wolfowitz, Norman Podhoretz, Daniel Pipes, Charles Krauthammer, Marty Feldstein, Eliot Cohen, Peter Rodman si o multime de alti ganditori, scriitori si oameni de actiune conservatori, cuprinzandu-i aproape pe toti cei numiti azi "neoconservatori". Ceea ce mi s-a parut intotdeauna fascinant la aceste dineuri era imprevizibilitatea lor. In timpul Razboiului Rece opiniile oamenilor erau foarte ferme; in vreme ce grupul era impartit in tabere pro si contra destinderii, toata lumea (inclusiv eu) isi marcase teritoriul cu ani inainte. Caderea Zidului Berlinului a adus o mare schimbare si nu a existat o delimitare clara intre opiniile pre-1989 si cele de dupa. In mare, diferenta majora aparea intre persoanele mai curand realiste si cele mai idealiste sau wilsoniene. Dar toata lumea incerca sa lupte cu aceeasi intrebare de baza: in urma disparitiei amenintarii strategice omniprezente a fostei URSS, cum se putea defini politica externa a unei tari care devenise deodata hegemon international? Cat de restrans sau cat de larg putea fi definit "interesul national", eponimul respectivei reviste? La unul dintre aceste dineuri Charles Krauthammer a enuntat pentru prima oara ideea unipolaritatii americane. In iarna 1990-'91, a scris in Foreign Affairs despre "momentul unipolar"; in numarul din iarna 2002-'03 al The National Interest a extins sfera acestei teze afirmand ca "momentul unipolar a devenit era unipolara". Iar in februarie 2004 a tinut un discurs la dineul anual al American Enterprise Institute, in care a reluat temele anterioare si si-a dezvoltat mai departe ideile, in legatura cu urmarile razboiului din Irak(1). El defineste patru scoli diferite de gandire despre politica externa: izolationismul, internationalismul liberal, realismul si propria pozitie pe care o defineste ca "globalism democratic", un fel de wilsonianism puternic - fara institutii internationale - care cauta sa foloseasca suprematia militara a Statelor Unite ca sa sustina interesele de securitate ale SUA si totodata democratia.
Krauthammer e un ganditor inzestrat, iar ideile sale merita sa fie luate in serios pentru ele insele. Dar, fapt poate si mai important, gandirea lui strategica a devenit emblematica pentru o scoala de gandire care a dobandit o puternica influenta in cadrul echipei de politica externa a administratiei Bush si nu numai. De aceea scrierile lui Krauthammer, mai ales discursul de la AEI, necesita o analiza atenta. In spiritul dezbaterilor noastre anterioare ofer opinia critica ce urmeaza. Discursul din 2004 e in mod ciudat desprins de realitate. Citindu-l pe Krauthammer ai impresia ca razboiul din Irak - imaginea arhetipala a unipolaritatii americane - a fost un succes indescriptibil, deplin justificat in toate presupunerile si asteptarile pe care se bazase. Nu se acorda nici cea mai mica atentie noilor date empirice aparute in ultimul an: faptul ca nu s-au gasit arme de distrugere in masa in Irak, antiamericanismul virulent din Orientul Mijlociu care creste in mod constant, revolta crescanda din Irak, faptul ca nici o conducere democratica puternica nu a aparut acolo, enormele costuri financiare si pierderile de vieti omenesti in continua crestere ale razboiului, esecul folosirii razboiului ca o parghie pentru a face progrese pe frontul israelo-palestinian si faptul ca aliatii democrati ai Americii au dat in general gres in a se alinia si a legitima actiunile americanilor ex post. Esecul de a-si asuma aceste fapte e periculos mai ales pentru pozitia neo-neoconservatoare pe care Krauthammer a incercat sa o defineasca si sa o justifice. In timp ce razboiul din Irak se transforma din eliberare triumfatoare in revolta distrugatoare, alte voci - realisti traditionali ca Brent Scowcroft, nationalist-izolationisti ca Patrick Buchanan sau internationalisti liberali ca John Kerry - vor dobandi tot mai multa autoritate si vor avea mult mai multa influenta in definirea politicii externe americane post-Irak. Defectuoasa aplicare a strategiei de creare a natiunii in Irak va otravi sursa viitoarelor astfel de exercitii, subminand sustinerea politica locala pentru un internationalism generos si vizionar, asa cum a facut-o si razboiul din Vietnam. Nu trebuia sa fie asa. Poti sa pornesti de la premise identice cu cele ale lui Krauthammer, poti cadea de acord cu criticile pe care le aduce celorlalte trei scoli, si in acelasi timp sa produci o varianta de politica externa foarte diferita de cea pe care o prezinta el. Eu cred ca strategia sa ne defineste simultan interesele intr-un mod atat de limitat, incat face ca pozitia neoconservatoare sa devina greu de deosebit de realism, reusind in acelasi timp sa fie cu totul nerealista in supraevaluarea puterii SUA si a abilitatii noastre de a controla evenimentele din intreaga lume. E probabil prea tarziu pentru a aplica eticheta de "neoconservator" pentru oricare alta politica decat cea a administratiei Bush, dar merita sa incercam sa reformulam a patra alternativa care combina idealismul si realismul - insa intr-o formula care sa poata fi sustinuta pe termen lung.
Realismul excesiv
Krauthammer si alti comentatori au dreptate cand afirma ca ceea ce este vazut ca realism "kissingerian" nu e o baza potrivita pentru politica externa americana. O anumita doza de universalism mesianic cu privire la valorile si institutiile americane a fost intotdeauna o componenta inevitabila a identitatii nationale americane: americanii nu s-au impacat niciodata cu compromisurile morale pe care le necesita o pozitie strict realista. Intrebarea care constituia subiectul constant al acelor dineuri era: Cum se poate ingradi partea idealista a programului? Krautahmmer raspunde la aceasta intrebare cheie in felul urmator:
"Unde sa intervenim? Unde sa aducem democratie? Unde sa construim natiuni ? Propun un singur criteriu: acolo unde conteaza. Sa-i spunem realism democratic. Iar aceasta este axioma lui: Vom sustine democratia pretutindeni, dar vom permite varsari de sange si vom cheltui bani doar acolo unde exista o necesitate strategica - adica in zone centrale din cadrul razboiului impotriva dusmanului existential, dusmanul care e o amenintare globala mortala asupra libertatii."
Desi aceasta axioma pare a fi clara si simpla, ea mascheaza un numar de ambiguitati care o fac mai putin folositoare ca principiu director pentru interventia SUA. Prima dintre acestea are legatura cu expresia "necesitate strategica", care, bineinteles, poate fi definita mai mult sau mai putin larg. Krauthammer pare initial sa adopte o pozitie realista optand pentru definirea restransa atunci cand se refera la "dusmanul existential" sau la un dusman care e o amenintare "mortala". Daca aceste cuvinte au vreun inteles real, atunci ele ar trebui sa includa numai amenintari asupra existentei noastre ca natiune sau ca regim democratic. Astfel de amenintari au existat in trecut: Uniunea Sovietica ar fi putut sa ne anihileze fizic si era de conceput ca ar fi putut submina democratia in America de Nord. Dar e discutabil daca asemenea amenintari existentiale mai exista acum. Irakul de dinaintea invaziei Statelor Unite nu era cu siguranta una dintre ele: constituia o amenintare existentiala pentru Kuweit, Iran si Israel, dar nu putea sa ameninte continuitatea regimului nostru(2). Al-Qaeda si alte grupuri radicale islamiste aspira sa devina amenintari existentiale pentru civilizatia americana, dar nu au in acest moment nimic care sa se apropie de o capacitate de a-si pune in practica viziunea: sunt totalitaristi extrem de periculosi, dar nu ameninta decat regimurile din Orientul Mijlociu.
Nu este acelasi lucru a spune ca Irak si Al-Qaeda nu sunt amenintari serioase pentru interesele americane: primul este o amenintare regionala foarte serioasa, iar a doua a reusit sa omoare mii de americani pe pamant american. Folosirea armelor de distrugere in masa impotriva Statelor Unite de catre un grup terorist ar avea consecinte ingrozitoare nu numai pentru victimele imediate, dar si pentru libertatile americane in moduri care s-ar putea interpreta ca subminari ale regimului nostru. Dar aceasta amenintare este mult mai mica decat cele anterioare, exercitate de un stat. Amenintarile internationale nazista si comunista erau existentiale pentru ca stindardul lor era purtat de o mare putere iar, ideologic, multe persoane erau seduse de viziunea lor in Statele Unite si in lumea occidentala. Amenintarea islamica nu exercita o asemenea atractie, cu exceptia poate a unor tari ca Franta, care au permis o imigratie masiva din tarile musulmane. Presupun ca intelesul termenului de "necesitate strategica" pe care l-a vrut Krauthammer este de fapt mai larg decat se intelege din propriile lui cuvinte despre amenintarile existentiale. La sfarsitul axiomei, el simte nevoia sa se lupte cu un "dusman care exercita o amenintare globala mortala asupra libertatii", iar in alta parte vorbeste despre Statele Unite ca un "custode al sistemului international", sugerand un inteles liberal al notiunii de interes propriu. Oare "global" inseamna aici amenintari care transcend anumite regiuni, ca islamismul radical sau comunismul? Daca raza de actiune a dusmanului trebuie sa fie globala, atunci Coreea de Nord este exclusa din definirea unei amenintari "strategice". Sau poate "global" inseamna orice amenintare mortala asupra libertatii pe suprafata Pamantului? Oare faptul ca un "dusman" este o amenintare mortala pentru o alta tara libera, si nu pentru noi, il face pe acesta "dusmanul" nostru? Oare Hamas, un grup islamist care e in mod clar o amenintare existentiala pentru Israel, este si dusmanul nostru? Dar Siria? Si daca acestia sunt dusmanii nostrii, de ce ar trebui sa alegem a ne lupta cu ei, preferandu-i amenintarilor asupra unor state libere de mai aproape de casa, ca FARC sau ELN, care ameninta democratia din Columbia, sau Hugo Chavez in Venezuela? Ce face un anume lucru sa fie "central" in acest razboi global? Irakul a fost central in razboiul impotriva islamismului radical? E clar ca axioma lui Krauthammer ofera foarte putine indrumari practice pentru a raspunde la aceste intrebari. El ar putea replica la aceasta ca aplicarea principiului general necesita o judecata care cere prudenta. Ar putea replica mai departe ca pozitia lui este foarte distincta de cea a realistilor pentru ca el foloseste democratia ca un instrument pentru a face sa avanseze interesele strategice ale SUA: prin transformarea politicii irakiene si prin schimbarea unei dictaturi insetate de sange intr-o democratie de tip occidental se vor deschide noi posibilitati pentru intreaga regiune, care promite sa atinga unele dintre cauzele originare ale terorismului. Acesta este intr-adevar un program ambitios si foarte idealist, iar argumentul lui este total gresit tocmai in ceea ce priveste judecata prudenta care sta la baza proiectului actual de a transforma Orientul Mijlociu.
Idealismul excesiv
Dintre toate opiniile distincte care au ajuns in prezent sa fie asociate neoconservatorilor, cea mai ciudata mi se parea credinta ca Statele Unite ar putea transforma Irakul intr-o democratie de tip occidental si, in continuare, democratiza mai extinsul Orient Mijlociu. M-a frapat ca fiind ciudata tocmai pentru ca aceiasi neoconservatori isi petrecusera cea mai mare parte a generatiei anterioare avertizand - de exemplu in fosta publicatie-sora a lui The National Interest, The Public Interest - asupra pericolelor ingineriei sociale ambitioase si asupra fapului ca planificatorii sociali nu ar fi putut niciodata controla comportamentele sau rezolva problemele cauzate de consecinte neprevazute. Daca Statele Unite nu pot elimina saracia sau creste rezultatele la invatatura in Washington, DC, cum isi inchipuie ca o sa poata introduce democratia intr-o parte a lumii care i-a rezistat cu incapatanare si este in plus virulent antiamericana? Krauthammer preia aceasta tema in discursul lui. Remarcand cat de mult se inselau oamenii care, dupa al doilea razboi mondial, afirmau ca Japonia nu se putea democratiza, el se intreaba: "Unde scrie ca arabii sunt incapabili de democratie?". El se face ecoul unei remarce facute foarte pe fata de catre eminentul savant din Orientul Mijlociu, Bernard Lewis, care a sugerat in mai multe circumstante ca pesimismul in ceea ce priveste perspectiva unui Irak democratic tradeaza o lipsa de respect pentru arabi. Bineinteles, nu scrie nicaieri ca arabii sunt incapabili de democratie si e cu siguranta o prostie din partea cinicilor europeni sa afirme cu mare incredere ca democratia este imposibila in Orientul Mijlociu. Intr-adevar, ne-am mai inselat pana acum, nu numai in cazul Japoniei, ci si in cel al Europei de Est, inaintea prabusirii comunismului. Dar posibilitatea nu e probabilitate, iar politica buna nu se face mizand totul pe o singura aruncare a zarului. Cultura nu este egala cu destinul, dar ea joaca un rol important in a face posibile anumite tipuri de institutii - acesta este de obicei considerat un argument conservator. Desi eu, mai mult decat altii, ma alatur ideii ca sageata istoriei indica democratia, nu am crezut niciodata ca democratiile pot fi create oriunde si peste tot, prin pura vointa politica. Inaintea razboiului din Irak existau multe motive pentru a crede ca construirea unui Irak democratic era un obiectiv de o complexitate aproape insurmontabila. Unele motive aveau de a face cu natura societatii irakiene: faptul ca s-ar fi eliberat rapid de totalitarism, divergentele sale etnice, rolul religiei politizate, inclinatia societatii catre violenta, structura sa tribala si dominatia retelelor extinse de neam si patronaj si susceptibilitatea sa de a fi influentata de alte parti ale Orientului Mijlociu care erau pasionat antiamericane.
Dar alte motive aveau de-a face cu Statele Unite. America a fost implicata in aproximativ 18 proiecte de construire a natiunilor, de la cucerirea Filipinelor in 1899 la ocuparea actuala a Afghanistanului si Irakului, iar rezultatul general nu este unul placut. In toate cazurile de succes fara ambiguitati - Germania, Japonia si Coreea de Sud -, fortele SUA au venit si apoi au ramas pentru o perioada nedefinita. In primele doua cazuri, nu eram deloc in pozitia de constructori ai unei natiuni, ci faceam doar sa relegitimam societati care aveau state foarte puternice. In toate celelalte cazuri, Statele Unite ori nu au lasat nimic in urma, ca institutii de sine statatoare, ori au inrautatit lucrurile creand, ca in cazul Nicaraguei, o armata si o politie moderne fara nici o domnie a legii care sa poata rezista. Aici ajungem la un punct fundamental legat de unipolaritate. Krauthammer a accentuat mereu vasta disparitate a puterii intre SUA si restul lumii, mai vasta chiar decat dominatia Romei in punctul cel mai inalt al imperiului ei. Dar aceasta dominatie este clar delimitata doar pe doua dimensiuni ale puterii nationale: sfera culturala si abilitatea de a lupta si castiga razboaie conventionale intense. Americanii nu au un gust sau o facilitate particulara pentru a construi natiuni; vrem strategii de iesire mai degraba decat imperii - punct reiterat de Krauthammer la inceputul conferintei. Atunci de unde crede el ca va veni baza de sustinere interna pentru acest efort incredibil de ambitios de a transforma din punct de vedere politic una dintre cele mai tulburate si ostile regiuni ale lumii? Iar daca natiunea este intr-adevar o republica comerciala care nu se simte confortabil in cadrul imperiului, de ce este atat de nerabdator sa-i extinda domeniul? Realitatea a ceea ce s-a petrecut in Irak dupa invazia SUA se strecoara ca un musafir nepofit la o petrecere: am fost ca de obicei inepti si dezorganizati in planificarea si indeplinirea reconstructiei, ceea ce putea fi prevazut dinainte si nu ar fi trebuit sa surprinda nici o persoana familiarizata cu istoria americana.
Note
1. Charles Krauthammer, Democratic Realism: An American Foreign Policy for a Unipolar World. Conferinta Irving Kristol, 2004, American Enterprise Institute, Washington, DC.
2. Irakul ar fi putut sa fie o asemenea amenintare in viitor potrivit scenariului, la care facea uneori aluzie administratia Bush, in care ar fi obtinut o arma nucleara si ar fi predat-o unui grup terorist. Problema acestui scenariu e ca (1) erau foarte departe de a obtine arma nucleara, si (2) sunt o multime de motive pentru a crede ca nu ar fi predat o asemenea arma teroristilor.
Traducere de Maria Bercea
din The National Interest nr. 76, Summer 2004
(Continuare in numarul urmator)
