1. Problema catedralei de care tot discutăm de o vreme încoace nu este în mod esențial nici cum e arhitectural gândită, nici dacă intră sau nu în concurență cu trufia și prostul-gust specifice unui faraonism de Bărăgan, nici din ce material trebuie făcută, nici dacă e firesc ca Biserica să folosească, în timpuri sărace, bani de la buget pentru a o înălța. Toate acestea se pot, desigur, discuta, dar esențialul, „creștinește” vorbind, este în altă parte: nu cumva numele „mântuirea neamului” este incompatibil cu învățătura creștină*, propunând în cele din urmă credincioșilor o adevărată erezie, zidită în fier și beton, a ortodoxiei autohtone? Adevărata problemă nu e „ce preferă Dumnezeu”, spațiile mari sau mici, lemnul sau betonul, ci ce „preferă” mântuirea în creștinism: Neamul oare? Sau individul și omenirea toată?

De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam. În creștinism, mântuirea are în vedere asumarea de către Isus a naturii umane universale și ea îl privește pe fiecare individ în parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credinței creștine, și nu neamul. Creștinismul creează spațiul individualului înlăuntrul unei umanități de semeni. Mântuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece „la pachet”. Ea presupune „adunarea într-unul singur a fiilor lui Dumnezeu”, împrăștiați până atunci pe neamuri.

Desigur, ne putem pune întrebarea de ce atunci a avut nevoie creștinismul universalist de precedentul particularizat la un neam, cel al iudeilor? Nu cumva Dumnezeu apare de la bun început în separația unui singur neam, alegându-l pe acesta în dispreț și ruptură față de toate celelalte? Ei bine, când vorbim de „iudeo-creștinism”, avem în vedere faptul că prima propunere de unitate a omenirii în numele unui Dumnezeu unic și a unui Legământ care ne unifică în chinga unui comportament moral universal s-a făcut pe muntele Sinai. Dar legea iudaică nu se oprește la poporul iudeu. Ea este dată acolo pentru a deveni iradiantă, „poporul ales” fiind doar rampa de lansare a unui mesaj menit să întâlnească – și să schimbe – omenirea toată. Iată-l pe Moise vorbind în fața iudeilor după ce Tablele au fost date: „Acum, Israele, ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. (…) Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor.” (Deuteronomul 4, 1-5)

Israelul e doar neamul bun conducător al Legământului cu Dumnezeu și de aceea el este, de la început, în mers către toate neamurile lumii. Predica de pe Munte nu va veni decât să împlinească și să universalizeze Legământul, să răspândească în lume ceea ce în primă instanță apare ca glorie a unui singur neam. Dar gloria aceasta, dată de măreția Legii, va deschide drumul către acel gest de universalizare, care a pariat pe cartea unificatoare a carității aflate în străfundurile oricărei ființe omenești. Creștinismul ajunge la mondializare pornind de la idiomaticul iudaic, absorbindu-l, împlinindu-l și lăsându-l în urmă. „Regimul particularității este regimul păgân al divinităților civice sau «naționale» – «zeii cetății» sau ai «neamurilor ».” Important este „gradientul universalului, sau al universalității crescânde – gradient al universalului ce rezumă pentru noi singurul sens al istoriei umane”.**

Articol preluat de pe contributors.ro