Ucraina: pe când o a Treia Europă?

Ca toți slaviștii francezi, nu aveam nici o predilecție pentru importanța culturii și limbii ucrainene. La Sorbona aveam de ales între polonă, sârbo-croată, cehă, bulgară. Ucraineana nu figura printre opțiuni. De biserica Sfântul Vasile cel Mare din bulevardul Saint Germain – un centru al culturii ucrainene - am aflat de la profesorul meu Pierre Pascal care mai dădea câteodată pe acolo. Când am descoperit că la Harvard se făceau studii de ucraineană m-am gândit că e cazul să-mi completez lacunele, ceea ce continui încă să fac... Dacă în momentul de față înțelegem destul de aproximativ situația actuală este pentru că știm prea puțin despre Ucraina, pentru că nu avem (în franceză) o istorie modernă și bine documentată a Ucrainei, a culturii ei, o antologie a poeziei ei.

Ucraina a fost întregită politic prin acordul dintre Stalin și Hitler în urmă căruia Galiția îi era răpită Poloniei care abia o recuperase în 1918 după căderea imperiului habsburgic și după 150 de ani de absență de pe harta Europei. Victoria aliaților din 1945 a fixat definitiv hotarele Ucrainei având la est provincii care erau rusești încă din secolul al XVII-ea (în care au existat, totuși, mișcări  de emancipare națională ucraineană în secolul al XIX-lea), la est Galiția, Ucraina Subcarpatică – în imediata apropiere a Ungariei, Bucovina de Nord (care aparținuse României mareșalului Antonescu), Basarabia de sud smulsă tot României, cu cetatea Ismail, o veche victorie a rușilor asupra turcilor. Crimeea, cucerită de Ecaterina cea Mare în 1783, nu a fost alipită Ucrainei decât în 1954 când Nikita Hrușciov și-a oferit ”capriciul” de a-și răsplăti colegul ucrainean care îl susținuse în lupta pentru destalinizare (cu ocazia celei de a 300-a aniversări a alipirii Ucrainei la Rusia). În Crimeea se află Sevastopolul, un loc-far pentru patriotismul rus, mai puțin pentru înfrângerea suferită de armata rusă cât pentru rezistența eroică pe care a opus-o aliaților franco-anglo-turci la 1855. Cine glorifică această rezistență? Un tânăr debutant pe nume lui Lev Tolstoi în cartea Povestiri din Sevastopol.

Această geografie – datorată lui Stalin și victoriei din 1945 – era revendicată încă din 1916 în cartea publicată în germană  de geograful Stepan Rudnitsky. Crimeea  nu apare în carte, în schimb autorul evocă – o intenție de revendicare nu este exclusă -  pământurile cazacilor din Kuban care vorbeau încă majoritar ucraineana.

Visul lui Rudnitsky se înfăptuiește odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, când Ucraina se desprinde de Rusia. Ucraina, țară tânără și antică în același timp, reușește să recupereze până la 18 martie partea ei de Europă centrală, leagănul ei istoric – malul stâng al Niprului și Kievul, ținutul republicii cazace, descris de Gogol în Taras Bulba, provinciile din est și Crimeea.

Multă vreme Ucraina a trăit în două imperii. Afirmarea unității și-a căutat-o în cultură. Gogol și Șevcenko sunt, amîndoi, ucraineni. Gogol scrie în rusește, Șevcenco, în ucraineană. Ucraina are o dublă cultură și practică un bilingvism care face din ea o națiune special de ”europeană”. Recenta decizie a Radei de abrogare a limbii ruse ca limbă oficială, în mod evident o gafă, a fost rapid corectată de primul ministru interimar Arseni Iațeniuk care le-a adrersat compatrioților săi din provinciile de est și din sud un discurs inteligent în limba rusă. De reținut că în Ucraina independentă nimeni nu a fost vreodată împiedicat să se exprime sau să publice în rusește. La școală, Gogol este studiat parțial în original (în rusește) și parțial în traducere ucraineană. Autor al unei remarcabile Istorii a Culturii ucrainene, Miroslav Popovici găsește că, în traducere ucraineană, nuvelele lui Gogol își pierd din farmecul lor bucolic ... Un paradox, între altele, care vorbește despre o bogăție lingvistică.

Cele două popoare, cele două culturi sunt distincte și complementare. Ele nu au cum să nu-și împartă moștenirea strălucitei monarhii medievale a Rusiei Kievene (”Rus”) cu capitala la Kiev și nici leagănele culturii și religiei slavilor de est: catedrala Sfânta Sofia, Mânăstirea (Lavra) Peșterilor. Rușilor nemulțumiți că Rusia Kieveană (”Rus”) este astăzi în Ucraina le-aș aminti că mormântul lui Carol cel Mare, căruia manualele noastre îi conferă titlul glorios de întemeietor al Franței se află în Germania la Aix-la-Chapelle...Cele două legende istorice naționale sunt în mod evident rescrise în funcție de mituri naționale al căror scop este de a stabili un soi de filiație continuă și imaginară. Cnezatul Moscovei, de exemplu, nu este moștenitoarea certă, și nici singura, a Kievului. Mai contează asta în ziua de azi? Într-un sens da, mai ales că alte contradicții de memorie îi dezbină chiar pe ucraineni: Stepan Bandera , naționalist pur și dur,  i-a combătut cu brutalitate pe polonezi dar și pe sovietici,  a negociat cu nemții, le-a cunoscut închisorile  deoarece programul lui prevedea independența Ucrainei de care Hitler nu voia să audă, cel puțin până în 1944 când Bandera a fost eliberat. Astăzi el este venerat în partea de vest a țării ca luptător pentru independență în timp ce estul îl consideră un trădător, aliat al fasciștilor. Alt subiect de dispute înverșunate a fost iscat de autenticitatea faptelor de bravură (sub ocupația germană în Ucraina de est) ale celor zece eroi ai Tinerei Gărzi, romanul  mitic lui Fadeev, lectură obligatorie pentru generații de adolescenți din fostele democrații populare.

Memoria are astfel de scurt-circuite care sunt tot atâtea semne de evoluție. Cu douăzeci de urmă, Adam Michnik scria că după ce polonezii au făcut mea culpa față de ucraineni, este rândul ucrainenilor să facă același lucru pentru brutalitatea ”Armatei insurecționale ucrainene„. Ceea ce nu a împiedicat Polonia să recunoască, prima, Ucraina și nici pe Michnik să facă în momentul de față cea mai pertinentă analiză a „revoluției de pe Maidan„.

La vest, Ucraina este ținutul Huțulilor, al Cailor de foc ai lui Paradjanov. La Cernăuți, capitala  Bucovinei de Nord, i s-a ridicat o statuie bunului împărat Franz Joseph în vreme ce în est, unde stepa se întinde cât vezi cu ochii, statuia lui Lenin mai stă încă în picioare la Harkov dar a fost dărâmată la Dniepropetrovsk și la Lugansk iar minerii din Donbas au fost primii care au cerut independența. La capătul de vest al țării, Iuri Andrukovici cântă Carpații ucraineni, la capătul de est Serhij Dajan descrie haosul estului industrial erodat de decrepitudinea economică. Ambii scriu în ucraineană, fac parte din aceeași generație și din aceeași Ucraină. 

După Prima Europă a părinților-fondatori, rezultat al catastrofei din1939-1945, după a Doua, apărută din căderea zidului și integrarea fostelor democrații populare, Ucraina ar trebui să ne ajute să construim într-o zi o a Treia Europă. Pe termen lung, această Europă nu va putea rămâne o simplă extensie a primelor două. Într-o bună zi ea va deveni și o extensie a Rusiei. Acordul de Associere al Europei cu Ucraine ar fi tebuit negociat mult mai demult (s-au pierdut 24 de ani) și Rusia ar fi trebuit invitată și ea să-și spună cuvântul în definirea acestei a Treia Europe. Deocamdată, jocurile par făcute dar ideea nu trebuie abandonată. Să sperăm că nu vom asista la vreun război (de neimaginat!) între două popoare surori și nici la o disensiune violentă între cele două Ucraine. Poate că  acestă criză va da o consistență unității spirituale a Ucrainei, cât despre reconcilierea dintre Ucraina și Rusia, ea este indubitabil garantată de milioanele de legături de familie, de existenței celor două milioane de ucraineni care muncesc în Rusia, de o întreagă moștenire comună.

Nu este mai puțin adevărat că lumea întreagă a asistat la un masacru pe care tineretul ucrainean nu-l va uita curând; și că întreaga opinie publică rusă este strâns unită în jurul președintelui ei. Referendumul din Crimeea nu ar fi fost scandalos în sine dacă ar fi avut acordul Kievului și dacă ar fi fost precedat de o dezbatere publică. Ca să nu mai vorbim de tătarii din antica Taurida care  nu sunt un simplu procent electoral ci cei mai vechi locuitori ai acestui pământ și care în 1944 au fost mânați într-o deportare masivă din care nu s-au mai întors decât în 1988!

Pentru moment, după cât se pare, Rusia întoarce spatele „casei comune„ a Europei iar sancțiunile, care și câte sunt, nu vor face altceva decât să înrăutățească lucrurile.  Dar de ce să nu ne aducem aminte, acum, în aceste zile, de Rusia lui Zaharov , a generalului Grigorenko care au militat cu curaj pentru întoarcerea tătarilor din (prea) lunga lor pribegie. Și de revoluționarii polonezi care, după reprimarea insurecției din 1830, le spuneau prietenilor ruși :”Pentru libertatea voastră și a noastră!” Să fie oare nevoie de o nouă perestroikă? Și speranța într-o nouă Ucraină liberă și prosperă veghind  această „a treia Europe” în chinurile facerii  să fie doar o dulce utopie?

Traducere și adaptare de Luminița Brăileanu, după Le Monde, Ukraine: vers une troisième Europe