De același autor
Dascalii, servitori de lux
Trei saptamani si o zi a durat greva dascalilor. Situatia lor precara vine din istoria noastra moderna, apostolatul lor fiind descris de literati si mereu ignorat de autoritati. De altfel, dascalii au fost mai întotdeauna si mai pretutindeni un fel de servitori cu carte, considerati a presta o meserie ceva mai onorabila doar decat cea a artistilor. Pedepsiti prin curbe de sacrificiu între cele doua razboaie, au fost marginalizati si dupa 1989.
Dascalii, la fel ca si medicii, sunt obligati la un sir nesfarsit de examene si perfectionari, cele mai multe cu un caracter absolut formal. Sunt mereu inspectati si obligati sa completeze nenumarate hartii inutile. Inainte de 1989, ei reprezentau carnea de tun pentru diferitele campanii agricole, “activitati culturale” si alte “munci voluntare”. Pe de alta parte, o tanara termina o scoala normala si stia ca va fi educatoare ori învatatoare o viata. Apoi, dupa multi ani petrecuti la catedra, dupa ce a promovat toate gradele didactice, a aflat ca, pentru a putea sa-si continue munca, trebuie sa fie absolventa de Colegiu Universitar Pedagogic de Institutori. A continuat sa lucreze la catedra si, între timp, a urmat cursurile acelei institutii de învatamant superior. Acum a aflat ca nici respectivul colegiu nu mai este suficient pentru a-i garanta pregatirea necesara postului, fiind necesara o Facultate de Stiinte ale Educatiei. (De trei ani, ca si fostul colegiu...) Va fi socotita necalificata cu gradul I didactic cu tot ori va fi data afara, asa cum a promis noul ministru, la cateva ore dupa încheierea farsei grevei. (Un ministru care ar trebui sa intre in Cartea recordurilor, fiind primul înalt demnitar care si-a dat în judecata “supusii” înca înainte de a avea drept de semnatura.) 
Situatia învatatoarelor si a educatoarelor este doar un exemplu. Un exemplu din nesfarsita tracasare a cadrelor didactice, amenintate mereu cu pierderea locului de munca. Dupa cum se stie, scaderea demografica accentuata a desfiintat mii de catedre, însa, dupa politica ultimilor ministri ai Educatiei si ai Sanatatii, institutiile care nu sunt performante vor fi desfiintate. (Iar copiii si bolnavii nu se vor bucura de altele mai bune, ci vor face navete imposibile ori vor ramane la mila sortii.)
Procese castigate cu greu, prin care s-au obtinut drepturi anulate abuziv, n-au fost puse în aplicare, chiar daca aveau decizii judecatoresti definitive. Ca de obicei, statul a ignorat ceea ce el, statul, a decis prin lege ori prin justitie.
Greva vazuta de autoritati
Uitati de fiecare regim, dupa ce a preluat puterea, dascalii au ramas, si în continuare, doar material pentru discursurile electorale. Actuala putere a mentinut acest scenariu, dascalii mai fiind totusi directori de opinie, îndeosebi la tara. La iesirea în strada a cadrelor didactice, noua putere n-a simtit nici o remuscare ca pregatea un buget cu o fractiune de procent chiar mai mic decat cel al predecesorilor si a reiterat lipsa de fonduri. Practic, li se propunea profesorilor o noua curba de sacrificiu. (Prin 1991 au iesit în strada bibliotecarii, amagiti de noutatea protestelor sindicale. Guvernantii de atunci pur si simplu s-au distrat pe seama acestei întamplari: “Si ce daca ies bibliotecarii în strada? Cui îi mai pasa azi de citit? Iaca, o sa ramana bibliotecile, o vreme, închise!”. Primele reactii din toamna lui 2005 n-au fost mult diferite, iar prestatia jalnica a vicepremierului de serviciu, d-l Pogea, n-a dovedit decat aceeasi aroganta si lipsa de respect. Nu pot sa închid paranteza fara a ma întreba daca ceilalti doi vicepremieri, domnii Markó si Copos, chiar fac parte dintre guvernanti si prin ce manifesta acele roluri.) Dupa 15 ani de amenintari ale sindicatelor din învatamant, se parea ca dascalii vor îngheta într-adevar anul scolar, daca nu li se vor îndeplini cererile. Cereri maximale, ce-i drept, cereri ca pentru o tara unde cultura si instructia sunt cotate la un anumit standard de valoare. Toata lumea a înteles acest lucru: ca la orice negociere, pretinzi mai mult, spre a obtine macar o parte din revendicari. Totusi, timp de peste doua saptamani, d-l Pogea, în numele guvernului, a repetat papagaliceste acelasi refuz, iar “concesiile” facute s-au dovedit ca nu ar fi fost suficiente nici pentru acoperirea unei inflatii optimiste, dat fiind ca o parte din indexare (de majorare nici vorba) ar fi venit în toamna, atunci cand preturile ar fi urcat de mult. Iar minciuna cu cele 5% din PIB, în conditiile în care 1,1% era destinat exclusiv proiectelor, adica neregasindu-se în buget, nu reprezenta decat o dulce figura de stil. Cand lucrurile s-au îngrosat, s-a trecut la vechea strategie a revoltei proletare, autoritatile aratand o grija fara precedent fata de programa scolara, a carei parcurgere era pe punctul de a fi compromisa. Asa ca au mai aparut si voci din popor, care i-au acuzat pe dascalii îmbuibati cu banii luati de pe meditatii de subminare a intereselor tarii.
Greva vazuta de dascali
Desigur ca nu numai dascalii o duc prost în tara asta. Cu cine mai stai de vorba îti va spune ca în sectorul lui de activitate e cel mai rau. Numai ca personalul din învatamant a fost umilit de decenii si a rabdat pana la pragul subzistentei.
Cadrele didactice n-au prea fost convinse ca miscarea lor de protest se va finaliza cu o greva generala: de prea multa vreme au strigat liderii lor “Lupul!”, pentru ca sa mai creada cineva ca lupul va veni. De aceea, la început, aderenta a fost mai mult declarativa. Zvonurile, ba confirmate, ba negate, cum ca protestatarii nu-si vor primi salariile, au mai taiat din elanul oamenilor. (Desi, într-o grupa de gradinita ori într-o clasa, daca nu-ti tii orele, nu poti stapani copiii; asadar, dascalii au fost la clasa, au socializat cu elevii si au vazut, zilnic, la televizor cum parlamentarii n-au fost în sala si-si luau salariile. E drept, alte salarii.)
Cred ca modul în care s-au dus negocierile a facut ca un numar tot mai mare de cadre didactice, sindicaliste ori nu, sa adere la miscarea de protest. (In ultima zi, în ziua tradarii, numarul acestora tindea spre generalizarea reala a grevei.) Totusi, nici puterea si nici opozitia nu priveau miscarea de protest din învatamant altfel decat ca pe un spectacol, ca pe un subiect bun pentru o noua diversiune, asa cum au fost diversiunile succesive din 2005. Puterea îi ameninta pe grevisti cu degetul, iar opozitia îi folosea ca arma politica, fara a angaja o adevarata lupta pentru sprijinirea angajatilor din învatamant.
Momentul decisiv a venit odata cu greva foamei, în care au intrat tot mai multi protestatari. Daca unul dintre acestia ar fi murit, s-ar fi terminat si ceea ce politicienii au tratat, pana atunci, ca pe o gluma. Asa ca “s-au luat masuri” si luni, 28 noiembrie, cand la pranz adeziunea la continuarea grevei generale a fost mai mare ca oricand, în aceeasi dupa-amiaza, totul s-a terminat brusc. Ca în urma unui trasnet cazut din senin.
Greva vazuta de mass-media
Continui sa cred ca starea Romaniei de azi se datoreaza într-o mare masura si unei prese imature, daca nu si complice. Am publicat o carte în acest sens prin 2001, cand nu banuiam ca lucrurile înca se vor mai agrava. Presa a reflectat greva din învatamant pe acelasi ton cu “descrierea” rapirii jurnalistilor sau cu focarele de gripa aviara. Numai ca, de data asta, nu pasarile erau azvarlite în containere, ci se pregatea aceasta operatie pentru personalul din educatie. In primul rand, vesnicele scenarite menite sa arate ba ca liderii de sindicat sunt unelte ale opozitiei, ba ca greva nu a fost decat o noua batalie din razboiul dintre palate, ba ca dascalii pun în pericol viitorul tarii n-au facut decat sa bagatelizeze adevarata problema. (Se insista, si în continuare, pe faptul ca liderii sindicali sunt niste baroni ai Partidului Social-Democrat si ca ei n-au vrut decat sa compromita puterea. Dar, daca ar fi asa, atunci acei lideri n-ar fi tradat miscarea grevista tocmai în clipa cand aceasta era pe punctul de a deranja cu adevarat puterea, cand opozitia ar fi putut - daca ar fi fost cat de cat profesionista - sa foloseasca situatia în favoarea ei. Baronii sindicali, care si-au aratat acum fata mai limpede ca oricand, nu sunt decat o încrengatura suprapartinica, asa cum au devenit toti magnatii tarii. Intr-o tara în care apartenenta la un anumit partid nu mai este decat o eticheta.)
Dar cea mai incredibila performanta a marilor nostri analisti, prezenti pe toate canalele, este ca nu s-a analizat aproape deloc - pana ce scriu eu aceste randuri - cine, ce si cum s-a sfarsit atat de cumplit acea miscare sindicala. Luni s-a întamplat ceva! Este imposibil pentru omul de rand sa stie ce. Un semn din sferele înalte a frant brusc elanul si întregul sacrificiu al dascalilor. Greva s-a terminat brusc. Fara ca personalul din teritoriu sa fi avut timp sa se dezmeticeasca, daramite sa se pronunte. Greva s-a terminat brusc, iar rezultatele constituie una dintre cele mai rusinoase înfrangeri ale clasei muncitoare. (Parca asa au fost numiti pe vremuri cei ce prestau activitatile pentru bunastarea altora.) “Cresterea salariala” este cam la nivelul inflatiei prognozate, mai ales ca transa a doua va veni hat departe, în toamna, personalul nedidactic a fost eliminat din aceasta ecuatie, retinerile salariale din timpul grevei tind sa fie mai mari decat sporurile realizate, nu se stie daca si cat timp renuntarea la pierderea titularizarii a fost abandonata, banii pentru haine si carti au fost uitati, procentul alocat învatamantului în buget este tot sub 4%, bonurile de masa au ramas un vis. Practic nu s-a castigat nimic, doar s-a mai pierdut din credibilitatea luptei sindicale din tara asta! Mass-media, dupa ce a trecut scena senzationala, tace malc. Cel mult, îsi mai da vag cu parerea despre scenarii.
Consecinte
Sfarsitul grevei dascalilor poate avea consecinte mult mai mari decat s-ar crede la prima vedere. In primul rand, o categorie sociala privind sute de mii de angajati, dar implicand si milioane de copii si parinti, fiind total înfranta fara a se afla de cine si cum, va face mult mai prudenta orice alta încercare de a se mai protesta în Romania. Institutia marilor lideri sindicali, atat de putin credibila pana acum, a devenit odioasa în ochii mai tuturor celor ce si-au pus sperantele în ea, iar acest lucru ar putea însemna desfiintarea de facto a luptei sindicale, chiar daca în scripte acel organism va supravietui. Nu cred ca sindicatele vor avea o semnificatie mai mare decat cea de dinainte de 1989, cand n-au jucat decat rolul de fantosa a puterii, iar liderii de atunci au fost tot o categorie de activisti. (Activistii de atunci acum se numesc baroni.)
In al doilea rand, protestatarii se vad tradati din absolut toate partile. Chiar si în locurile unde s-a decis ca nu li se vor taia banii din timpul grevei, unele autoritati locale au hotarat ca nu au fonduri pentru ei. O opozitie impotenta n-a schitat nici un gest real spre a-i sprijini, desi s-au facut atatea scenarii în acest sens. Fapt ce reprezinta cel mai serios motiv de prudenta si pentru celelalte categorii sociale sa ramana cu capul plecat.
In al treilea rand, greva din învatamant a întarit temerea omului simplu ca a facut ceva împotriva sefilor si ca va suporta consecintele. Aberatiile noului ministru de resort, grabit sa anunte ca tot personalul necalificat va fi îndepartat de la catedra, sunt percepute ca represalii. (Cu cine ii veti înlocui, domnule ministru, pe cei disponibilizati? Sau veti desfiinta scoli? Ca tot nu sunt productive, asemenea spitalelor pe care vrea sa le desfiinteze colegul dumneavoastra de la Sanatate.)
Obisnuiti - prea obisnuiti cu aroganta oficialilor -, oamenii se întorc la vechile lor locuri de munca. Infranti, ca de obicei, mai dezbinati (personalul nedidactic neprimind nici macar felia de salam care i s-a aruncat personalului didactic), proletarii din Romania se mai vad cu o iluzie mai putin: nu-i reprezinta si nu le apara interesele nimeni. Absolut nimeni.
