De același autor
sai este ca Ion Iliescu nu s-a bagat niciodata in afaceri, ceea ce este adevarat, si ca a denuntat in repetate randuri marile averi aparute dupa Revolutie, in termeni lipsiti de echivoc - ca ar fi in principiu injuste, facute pe spinarea poporului si necinstit obtinute -, ceea ce iarasi este adevarat. Pe de alta parte, insa, nimeni nu poate nega ca in partidul care il sprijina pe Ion Iliescu si care se bucura de protectia sa inconditionata sunt adunate cele mai fabuloase averi in sute de milioane de dolari, care au aparut vreodata, in doar cativa ani, in Romania. Or, nu se poate sa fi fost in fruntea statului timp de trei mandate, sa fii, din 14 ani de tranzitie, timp de 10 ani cel mai puternic om din tara si, in acelasi timp, sa te declari mereu inocent de prezenta in jurul tau a celor mai mari imbogatiti - in conditiile in care e limpede ca mecanismul prin care s-a produs acumularea acestor averi colosale trebuie inteles in termeni de prejudiciu adus economiei si societatii romanesti. Cu toate acestea, presedintele Iliescu nu are nici o problema cu faptul ca cele mai mari averi dubioase aparute in Romania dupa Revolutie sunt ale oamenilor pe care i-a format si sprijinit chiar el, de-a lungul carierei sale politice. O spune insusi Corneliu Iacobov, unul dintre pesedistii care a facut, pe bani uriasi, afaceri din cele mai controversate - "(Presedintelui Iliescu) ii purtam o recunostinta deosebita, pentru ca stim ca ceea ce am devenit in cariera ii datoram lui. (...) Cu presedintele Iliescu sunt, oricand, pana la capat". Atata atasament, din partea unui om care declara cu cinism ca invarte milioanele de dolari asa cum noi manevram sutele de mii de lei, e lucru rar. Ce oare sa-l motiveze? Poate ca d-l Iliescu (omul sarac si cinstit) nu are mari averi personale, dar de protejat, ii protejeaza pe marii afaceristi din jurul sau cu dintii - si, trebuie adaugat, cu pretul onoarei (chiar daca electoratul sau nu pare sa se sinchiseasca de asta).
Spre pilda, scrutate din unghiul de vedere al onoarei, gratierile presedintelui sunt intotdeauna instructive. Sistematic se strecoara printre cei gratiati oameni cu care presedintelui nu i-ar placea sa se afiseze, dar pe care, totusi, ii sprijina: recent, unul care a prejudiciat statul cu o suta si ceva de miliarde de lei a fost gratiat, din motive de sanatate; un altul, care a ucis cu mana lui in Revolutie, a fost si el gratiat, consilierul juridic al presedintelui nu isi mai aminteste de ce; iar lista poate fi inmultita. Nu s-ar putea spune atunci ca presedintele ii condamna verbal pe oamenii care fura si ucid, dar ii gratiaza, cand se iveste ocazia? Presedintele nu isi uita oamenii, si nici nu ii abandoneaza. Asta ar putea explica de ce oameni care si-au facut uriase averi dubioase dupa ’89 - precum Corneliu Iacobov, care se considera un "apropiat al presedintelui Iliescu" - ii sunt acestuia atat de fideli, incat declara ca vor merge cu el "pana la capat". Tot prin logica solidaritatii-pana-la-capat s-ar putea explica si ceata persistenta care inconjoara evenimentele din Decembrie 1989 (cu mia de morti pentru care nimeni nu a fost gasit vinovat) si tenebrele profitabile care impiedica deconspirarea fostei Securitati (veteranii acesteia grupandu-se ostentativ intr-o fundatie patronata de SRI, copilul de suflet al presedintelui). Cu Ion Iliescu la carma, "sarac si cinstit", toti bogatanii si toti necinstitii care ii sunt fideli se pot simti la adapost. Daca prezenta sa in fruntea tarii pare a fi cea mai sigura garantie pentru cei care au ucis in Decembrie, cum s-ar putea simti amenintati cei care doar au furat?
Un efect lingvistic comic al bizareriei logice si morale care tine laolalta un presedinte "sarac si cinstit" cu niste oameni care isi numara averile cu sutele de milioane de dolari si care s-au obisnuit sa isi faca cumparaturile cu elicopterul este devalorizarea formulei "un milion de dolari" - in discutia publica, milionul de dolari pare a fi devenit expresia mizilicului. Or, intr-o tara unde, asa cum bine observa cineva, putini sunt romanii care au vazut bancnota de un milion de lei, acest lucru e de-a dreptul comic. Iacobov, de pilda, spune ca a dat doar 120.000 de dolari pe elicopterul sau, cu care face naveta - in fond, argumenteaza el, elicopterul sau nu a costat mai mult decat o masina de lux. La banii Iacobovilor, acest argument, in cinismul lui, are macar sens, deoarece in mediul imbogatitilor PSD cheltuirea catorva sute de mii de dolari pentru achizitionarea de masini de lux nu mai mira pe nimeni - evident, nici pe presedintele "sarac si cinstit". Sechelariu, primarul atotputernic al orasului Bacau, recunoaste ca, pentru el, un milion de dolari este un mizilic: exclamatia sa "Un milion de dolari? Ce sa fac eu cu un milion de dolari?" defineste perfect starea reala de lucruri din sanul partidelor de imbogatiti.
La fel gandeste si finul politic al atotputernicului Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali, care i-a luat recent apararea lui Marian Vanghelie cu argumentul ca "Vanghelie o fi facut si el o smecherie de vreo doua-trei milioane de dolari", sensul fiind - ce atata tevatura pentru doua-trei milioane de dolari! Premierul si ministrii sai, din oameni care castigau cateva mii de lei pe luna in 1989, ca toti salariatii socialisti, au ajuns acum sa aiba averi de sute de milioane de lei - declarate! -, ca toti potentatii atotputernicului PSD. Imposibilul (cum sa transformi cateva mii de lei si nici o proprietate in cateva sute de milioane de dolari si nenumarate proprietati?) a devenit pe nesimtite mecanism legal de imbogatire. Astfel incat, la asa inflatie de averi in sute de milioane de dolari, nu e de mirare ca expresia "ia, acolo, un milion de dolari" a ajuns sa desemneze in discutia publica maruntisul celor pe care saracul, dar cinstitul nostru presedinte ii pastoreste cu protectie, daca si ei ii ofera fidelitate.
Impresia mea este ca presedintele Iliescu este de fapt profund necinstit si ca lupta sa impotriva coruptiei este nu doar pur verbala, ci si calculat demagogica. Tipul de putere pe care a ales sa-l exercite Ion Iliescu nu se asociaza intamplator cu colonizarea economica a institutiilor statului de catre o elita de prada, ci se bazeaza pe producerea si intretinerea acestui fenomen: ca atare, conservarea puterii sale este strans legata de promovarea elitelor de prada asociate partidului sau. Cum in context democratic acest lucru nu poate fi urmarit pe fata, presedintele Iliescu a adoptat o strategie politica de camuflare - aceasta este ideologia saraciei cinstite. Strategia politica a acestei ideologii decurge din natura ei, care e dubla: pe de o parte, puterea ei simbolica, in fata electoratului, provine din lupta impotriva colonizarii economice a institutiilor statului de catre elitele de prada; pe de alta parte, puterea ei reala vine tocmai din colonizarea lor. In ciuda impopularitatii lor, elitele de prada trebuie mentinute in dispozitivul puterii. Cum poate fi rezolvata aceasta dificultate in context democratic? Deus ex machina! - prin formula presedintelui sarac si cinstit. Ei bine, sarcina ideologiei saraciei cinstite este sa faca credibila din punct de vedere politic, adica de ochii lumii, o condamnare a elitelor de prada care, in fond, se bazeaza in mod esential pe mentinerea si pe incurajarea lor.
Iar cheia mentinerii lor e fiscalitatea. Acest lucru ar putea explica opozitia indarjita a presedintelui la propunerile de reducere a fiscalitatii facute de ministrul de Finante Tanasescu - ca de obicei, cand este confruntat cu posibilitatea de a iesi din ambiguitate, presedintele o mentine inadins: el continua sa declare ca trebuie sa despovaram economia de o fiscalitate deopotriva excesiva si ineficienta si, in acelasi timp, se opune masurilor care ar putea-o, in mod concret, face. In definitiv, nu prin justitie a ales Ion Iliescu sa combata fenomenul imbogatirii, ci prin propaganda pe care o face obsesiei sale tipic socialiste ca marile averi trebuie in sine penalizate, si anume prin impozitarea lor excesiva. Cred ca si aici putem citi tehnica tipic iliesciana de a spune una si de a face alta, si de a trage profit din amandoua.
Iata un exemplu concret de functionare a acestei strategii politice. Cum intelege presedintele Iliescu sa lupte impotriva imbogatitilor? Nu prin justitie, cum ar fi normal, ci propunand impozitarea cu peste 80% a tuturor averilor considerate mari. Or, ideea ca averile frauduloase pot fi combatute prin impunerea unor impozite scandaloase e si ilogica si imorala (iar prin sprijinul pe care il ofera celor pe care pretinde ca ii condamna, e de-a dreptul perversa). Intr-adevar, daca sunt necinstite, cum sustine presedintele, aceste averi ar trebui aduse in fata justitiei, nu doar micsorate si lasate pe mai departe in folosirea infractorilor. Iar daca sunt oneste, impozitarea lor excesiva e daunatoare in primul rand celor a caror bunastare depinde exclusiv de cresterea economica, adica saracilor - deoarece penalizarea profiturilor mari aduce la acelasi nivel si performanta si ineficacitatea economica, castigatoare fiind, evident, ineficienta. Perversitatea impozitului excesiv este ca tinde sa evacueze de pe piata averile cinstite, mentinandu-le in stare de functionare numai pe cele dubioase - deoarece numai averile dobandite ilegal nu depind de ciclul profit/impozitare si, deci, numai ele pot fi mentinute si in conditiile in care piata e folosita nu pentru a le produce, ci doar pentru a le justifica existenta, o data obtinute (altfel spus, in astfel de situatii piata tinde sa fie folosita ca un instrument de spalare a banilor negri).
Prin metoda sa pseudo-justitiara (sa pedepsim, in sine, bogatia!), presedintele Iliescu reuseste, ca de obicei, sa impuste doi iepuri dintr-odata: se poate lauda ca lupta impotriva imbogatitilor de dupa Revolutie si, in acelasi timp, e sigur ca poate conta si in viitor pe sprijinul lor, intrucat acesti mari rechini inteleg imediat ca masurile preconizate de presedinte nu sunt atat indreptate impotriva lor, a celor care isi scot averea din colonizarea economica a institutiilor statului, cat impotriva celor care fac avere prin investitii de piata, care, ele, sunt foarte sensibile la impozitarea arbitrara si excesiva. Pe scurt, sub pretextul ca omoara toate caprele vecinilor bogati, politica fiscala preconizata de ideologia saraciei cinstite reuseste performanta de a penaliza capitalismul celor lipsiti de protectia coruptiei si de a-l premia pe cel care depinde de proliferarea ei. Prin urmare, lupta inutila a presedintelui Iliescu impotriva marilor imbogatiti (care, intr-un sens, sunt si marii corupti si corupatori) prezinta cateva avantaje esentiale: are toate aparentele luptei nemiloase impotriva imbogatitilor de tot felul; nu ii distruge pe corupti (in fond, tot sistemul politic postdecembrist se bazeaza pe puterea lor!), ci ii incoloneaza discret in spatele sau; desi pare ca ataca sistemul producerii marilor averi frauduloase, reuseste (veche obsesie anticapitalista!) sa ingradeasca libera concurenta, sa falsifice regimul proprietatii si, deci, sa faca din capitalism un sistem perfect adaptat justificarii transferului fraudulos de avutie publica in buzunare private; in fine, din punct de vedere politic, lupta cu imbogatitii a presedintelui Iliescu face un bun si profitabil zgomot electoral.
Prin acest mod de a combate imbogatirea frauduloasa, presedintele Iliescu reuseste sa ii multumeasca atat pe imbogatitii dubiosi, cat si pe cei care sufera de pe urma acestora. Reuseste sa fie si populist, pentru cei care ii dau votul, si oligarhic, pentru cei care ii sustin cu bani partidul. Marea performanta politica a presedintelui Iliescu este ca a reusit sa castige si sa pastreze - in acelasi timp - si increderea celor pe care material ii inseala mai mult (a saracilor) si sprijinul celor pe care formal ii combate mai tare (imbogatitii). Saracii ii dau voturile; elitele de prada ii intretin puterea. Aceasta este esenta politicii duse de ideologia saraciei cinstite - a spune una si a face alta, si a trage profit din amandoua. Din punctul de vedere al observatorului impartial, miracolul politicii duplicitare promovate de presedintele Iliescu sta in succesul de durata al inselaciunii sale. As putea spune in incheiere, "incalecand pe-o sa", ca trecand de la Ceausescu la Iliescu romanii au schimbat o societate a invidiei, aflata sub semnul proverbului "sa moara si capra vecinului", pe una a ipocriziei bovarice - aflata sub semnul incercarii de a infirma proverbul care spune ca "si cu burta plina de slanina si cu sufletul in rai, nu se poate". Ideologia saraciei cinstite este, pana in prezent, cea mai reusita incercare a socialistilor romani de a actiona in chip de elite de prada si de a trece in ochii electoratului drept social-democrati.
