Politici agricole in contracurent cu cerintele apartenentei la UE

Vazand ca nevoia neprevazuta de a-i ajuta pe sinistrati si de a reface infrastructura distrusa in urma inundatiilor il “dezleaga” de constrangerile asumate prin acordul cu FMI, guvernul Tariceanu a profitat de ocazie si a angajat recent bugetul in programe sociale a caror necesitate este obiectiv greu de respins, dar carora cu numai putin timp inainte de inundatii nu le gasise, sub presiunea FMI, finantare in cadrul rectificarii bugetare. Este vorba de sporirea salariilor bugetarilor de la 1 octombrie si de o lunga lista de subventii pentru agricultura. Agricultorii care detin pana la 5 ha vor primi, pentru infiintarea culturilor de toamna, un sprijin de 1,75 milioane lei (vechi) pentru fiecare hectar. De asemenea, se subventioneaza depozitarea a 1,5 milioane tone de grau pentru o perioada de 6 luni. Tot pentru 1,5 milioane tone de grau statul va acorda 400 de lei/kg pentru panificatie. O prima la export in cuantum de 10 euro pe tona va fi acordata pentru 290 de mii de tone. Va fi majorata subventia la carne de vita de la 6.000 lei (vechi) la 14.000 de lei/kg, precum si subventia la lapte de la 1.450 la 1.550 lei/litru, iar pentru laptele din zonele de munte la 1.800 lei/litru.
Discutiile despre subventiile pentru agricultura au intotdeauna o incarcatura politica si emotionala, fiind dificil de judecat pe deplin la rece. In perioada postdecembrista a fost un concert al politicienilor de diferite culori pentru subventionarea agriculturii si nu discutam aici daca ceea ce s-a dat a fost de ajuns sau nu. Singurul lucru cert este ca s-a dat cu mult mai putin decat au cerut politicienii sa se dea. Pentru ca de dat s-a dat de fapt cat s-a putut, iar de cerut sa se dea s-a cerut cat erau interesele electorale de mari. Judecand insa dupa rezultate, s-a cam dat degeaba, caci agricultura a tot dat inapoi: a pierdut aproape complet piata externa pe care o mai avea si este pe cale sa o piarda, in buna masura, si pe cea interna. Unii ar putea interpreta faptul in sensul ca ar fi fost inca si mai rau decat este daca nu se dadea de la buget macar cat s-a dat. La o analiza cat de cat obiectiva, reiese insa ca subventiile mai degraba n-au avut nici o eficienta. Si doua ar fi, in mare, principalele motive. Primul este ca au ajuns in buzunare care nu meritau. Si al doilea este ca nu aveau cum sa aiba de fapt impact, in masura in care nu prea urmareau ceva anume semnificativ: fie o productie mai mare, fie un randament la hectar mai mare, fie o productivitate mai mare. Nici ca sa mai pomenim de vreun obiectiv de restructurare anume, din a carui realizare sa se traga un ce profit peste cativa ani.
In ce priveste subventiile pentru agricultura de stat, nu este tagada ca acestea au constituit bani aruncati pe fereastra. Cand a fost vorba de a-i sustine pe producatorii privati, au fost sprijiniti mai curand, ca sa-si vanda produsele si serviciile, furnizorii de inzestrari (input-uri) industriale pentru agricultura (ingrasaminte, seminte selectionate, masini agricole, servicii de lucrari agricole etc.). Cand, in sfarsit, s-a ajuns la agricultorii propriu-zisi, altceva mai bun decat de a-i ajuta sa supravietuiasca nu s-a gasit. Singurul program mai restructurant a fost cel al PSD de a sprijini societatile si asociatiile agricole mari (de pilda, cu peste 110 ha in cultura de camp), care aveau sanse sa practice o agricultura comerciala, eficienta. In rest, si in programele taraniste, si in cele pesediste, si in cele liberalo-pediste, a fost si este vorba tot de un fel de politici de mentinere pe linia de plutire a micii gospodarii taranesti de subzistenta sau semisubzistenta, bazata pe autoconsum si in relatii slabe sau deloc cu piata.
Lipsa de congruenta a unor asemenea abordari cu restructurarile cerute, chiar daca neplacute, in agricultura de catre apartenenta la UE este evidenta.
Inca programele taraniste isi puteau permite aceasta abordare, caci in vremea lor aderarea la UE era doar un proiect sau chiar numai o ipoteza.
Programele pesediste si, cu atat mai mult, cele liberalo-pediste actuale pur si simplu nu-si mai pot permite luxul derularii unor actiuni care sunt in contracurent cu cerintele restructurarilor ce apar necesare in conditiile presupusei apartenente la UE. Nu este vorba aici doar de masurile adoptate recent de guvernul Tariceanu, care, fiind promovate intr-un moment in care era aproape certa perspectiva anticipatelor, aveau un evident iz electoral, ci de ansamblul programelor concepute pentru agricultura sub parohia d-lui Flutur si agreate de Alianta PNL-PD. Cu exceptia, intr-o anumita masura, a introducerii rentei viagere, nici una din masurile acestui program nu merge de fapt in directia restructurarilor cerute de apartenenta la UE: nici subventiile pe produse, nici subventiile pentru motorina, nici cupoanele agricole, nici marirea dorita a indemnizatiilor de sustinere a exploatatiilor de subzistenta.
Necesara este aducerea agriculturii la nivelele minime de competitivitate din UE si istoria nu cunoaste o alta cale de competitivizare decat cresterea suprafetei medii a exploatatiei agricole, pe baza ridicarii performantelor in randamentele de productie pe suprafata si in productivitatea muncii, deci cu eliberare masiva de forta de munca, intrucat, in prezent, cu aproape 40% din forta de munca din economie, sectorul agricol abia participa cu 11-12% la formarea PIB.
Nici macar programele de asociere intre micii agricultori nu contribuie in sine la rezolvarea problemelor apartenentei la UE in agricultura, pentru ca unirea in asociatii poate aduce eventual o imbunatatire a performantelor productive, dar nu si necesara diminuare dramatica a fortei de munca angajate in agricultura, singura care poate schimba spre standardele europene locul sectorului agricol in economie. Mai toate programele derulate pana acum au urmarit, in ultima instanta, pastrarea fortei de munca actuale in arealul agricol si supravietuirea ei economica, in timp ce esenta restructurarii consta in scoaterea unor efective masive din arealul respectiv. Ceea ce, din pacate, nu constientizeaza politicienii romani este faptul ca, indiferent de straduintele lor, care dau bine politic si electoral, iesirile masive de forta de munca din agricultura tot vor interveni. Si daca nu vor fi din timp controlate tocmai prin incurajari si stimulente economice, se vor produce la voia pietei, intr-un mod devastator, cu consecinte sociale teribile, cu mult mai grave decat in cazul unei actiuni dureroase, dar tinute in mana.