De același autor
Galagia cu "criza graului" a fost o constanta a perioadei postdecembriste. Si a fost o constanta penibila, pentru ca tam-tam s-a facut in situatii diferite conjunctural, si chiar in situatii complet opuse, dezvaluindu-se ca rapaiturile de toba au fost declansate nu dintr-o preocupare, hai sa-i zicem strategica, fata de soarta agriculturii romanesti, ci cu scopul precis de a se obtine, indiferent de conjunctura, niscai bani de la buget, care sa intre in buzunarele cuiva anume. Caci taranii propriu-zisi n-au ajuns niciodata sa se aleaga cu ceva semnificativ din sumele eliberate politic de la buget pentru asa-numita "sprijinire a agriculturii". In spatele agitatiei cu "criza graului" s-au aflat cereri ba sa se are pe banii statului, ba sa se recolteze pe banii statului, ba sa se depoziteze pe banii statului, ba sa se achizitioneze pe banii statului, ba sa se dea prime pe banii statului pentru exporturi de grau, ba sa se dea credite pe banii statului pentru importuri de grau. In cor, angrosisti, intermediari, nomenclaturisti mai vechi sau mai noi ai satelor, baroni ai industriilor de procesare au cantat cat i-au tinut sfortarile aria "crizei graului", pe care au folosit-o spre a obtine cat mai substantiale contributii de la buget intr-un plan sau altul, aproape ca nu conteaza! Daca s-ar putea, chiar pentru obiective, strategic vorbind, de sens contrar, ca de pilda prime pentru export si, in acelasi timp, credite pentru import! Toate aceste aspecte ale caracterului diversionist al asa-numitei "crize a graului" apar acut in anii cu recolte bune. Ani, e drept, putini la numar. Unul din acestia este insa 2004. Necazurile producatorilor de grau sunt cu atat mai frustrante anul acesta cu cat 2004 este considerat anul celei mai mari recolte din istoria tarii si deci necazurile nu vin nicidecum de la Dumnezeu. Necazul principal este chiar acelasi cu cel din anul trecut, cand s-a consemnat, dimpotriva, aproape cea mai slaba recolta: producatorii, indeosebi cei mici, nu ajung, prin valorificarea recoltei, macar sa-si recupereze cheltuielile facute. Doar motivele sunt diferite: anul trecut a fost din cauza recoltei execrabile, anul acesta este din cauza recoltei prea mari, care, dupa ce cu atatea greutati a putut abia sa fie stransa, nu are acum unde sa fie depozitata ca lumea, fiind in bataia de joc a intermediarilor prin preturile derizorii de achizitie oferite de acestia.
In anii din urma, vina pentru problemele producatorilor a putut fi aruncata si a fost aruncata pe seceta, uitandu-se insa de problemele care i-au oprimat deopotriva in anii ploiosi din perioada postdecembrista, de pilda in 1995, cand tot asa, din cauza conditiilor meteo favorabile, s-a obtinut o recolta de grau considerata la vremea respectiva tot ca fiind cea mai mare din istoria tarii. Problemele producatorilor din 2004 sunt o copie la indigo a celor din 1995, demonstrand ca mare lucru nu s-a schimbat in agricultura romaneasca si proband, inca o data, daca mai era nevoie, ca nu conditiile meteo constituie principala problema, acestea, daca sunt favorabile, putand crea producatorilor dificultati inca si mai mari decat conditiile meteo nefavorabile. Necazurile producatorilor de grau si, in general, de cereale au cauze economice si institutionale. Fundalul il reprezinta eficienta redusa a majoritatii producatorilor, generata de faramitarea exploatatiilor agricole, de folosirea unei forte de munca foarte numeroase si foarte slab utilate industrial. Cu o alta utilare, dependenta de conditiile meteo ar fi mult mai redusa si recoltele n-ar avea oscilatiile de o amplitudine incredibila, chiar de la simplu la dublu, pe care le au si care obiectiv creeaza dezechilibre si probleme. Eficienta execrabila, care este avatarul principal al agriculturii romanesti, nu poate insa creste decat treptat si pe o perioada indelungata, prin marirea suprafetei medii a exploatatiilor agricole si, de fapt, prin disponibilizari masive de forta de munca din sectorul agricol, despre care nu stie nimeni unde ar putea fi absorbite in alte sectoare. Un rol major in necazurile producatorilor il joaca oprimarea dramatica a agriculturii de catre o industrie la randul ei ineficienta. Netinandu-se financiar pe picioarele proprii, industria romaneasca nu numai ca nu are de dat agriculturii, ci si chiar pretinde mereu si mereu agriculturii romanesti, indeosebi prin preturile nerezonabile practicate. Toate input-urile industriale (ingrasaminte, substante impotriva daunatorilor, echipamente agricole, instalatii de irigatie, servicii de lucrari agricole) pentru agricultura sunt deosebit de scumpe, aproape prohibitive. Pentru agricultorii mici sunt inaccesibile. Si daca de la bugetul statului agricultura primeste subventii, imediat industria isi extrage supracompensator renta pe care o pretinde agriculturii prin sporirea preturilor la produsele si serviciile industriale necesare activitatii agricole. Este bine cunoscut "automatismul" cresterii preturilor la ingrasaminte si lucrari agricole la orice anunt de subventii pentru agricultura. Dupa 1990, potrivit anumitor calcule, cresterea preturilor la produsele si serviciile industriale pentru agricultura a fost de peste doua ori mai mare decat cresterea preturilor la produsele agricole.
Comentariile sunt de prisos. Si sa tinem cont ca numai input-urile industriale pot creste eficienta agriculturii si pot stabiliza productia, reducand amplitudinea dezechilibranta a recoltelor de la an la an in functie de capriciile vremii. Conexa atat slabei productivitati din agricultura, cat si oprimarii acesteia de catre industrie este problema cantonarii aproape exclusive pe grau si porumb a culturilor taranesti de camp. Culturile de grau si porumb sunt, pe de o parte, esentiale pentru consumul propriu (fapt crucial in conditiile relatiilor slabe cu piata), iar, pe de alta parte, sunt putin pretentioase la intretinere (fapt fundamental in lipsa resurselor financiare). De fapt, micii producatori agricoli accepta dintru inceput randamente slabe, dar care sunt de supravietuire si care pot fi obtinute fara aport de ingrasaminte, intretinere si recoltare cu mijloace mecanice. Oricum, micii agricultori nu se incumeta sa comute productia pe culturi cautate in piata, neavand legaturi cu aceasta si nici bani pentru demararea si intretinerea respectivelor culturi mai pretentioase. La un asemenea tip de productie de supravietuire, recoltele mai bune mai mult creeaza decat rezolva probleme. O cauza nemijlocita a necazurilor agricultorilor este absenta unui sistem eficient de contractare, achizitie, colectare, depozitare si desfacere. Acesta nici pana acum nu opereaza si nimeni dintre cei care ar avea forta economica si financiara necesara spre a-l pune pe picioare nu are de fapt nici un interes in acest sens. Pentru acestia este mult mai profitabila dezordinea si dezorganizarea in domeniu, in care legea o pot face astfel chiar ei, ca detinatori ai catorva parghii, evident pe seama batjocoririi celor multi si neajutorati. La 15 ani de pretinsa trecere la o economie de piata, Romania nu are in functiune o bursa reala a cerealelor. Nici nu exista probabil un alt indiciu mai semnificativ al interesului pe care noii baroni si latifundiari ai satelor il au de a mentine piata in dezordine, pentru ca manipularea preturilor de achizitie, pe care le au astfel la discretie, este instrumentul cel mai facil si eficient de subjugare a celor care de fapt trudesc la sate.
.png)
