2005: un portret în miscare

Intre conflictele ocazionate de deciziile Curtii Constitutionale si gripa aviara, identitatea politica si mediatica a anului 2005 este pe cale de a se fi conturat definitiv: osciland între catastrofe naturale si esecurile initiativelor de reformare institutionala, timpul scurs pana acum are potentialul de a oferi o colectie de instantanee si un punct de pornire, în cazul unei reflectii pe marginea statului roman însusi. Contrastul cu încremenirea intervalului de guvernare al PSD este izbitor. Ceea ce pana acum era ascuns ochiului public este expus vederii cetateanului: o pierdere în ordinea gestionarii politice devine un avantaj în economia vizibilitatii mecanismului decizional. De aici, poate, si interesul de a identifica unele dintre lectiile pe care desfasurarea de evenimente le poate oferi celor de maine. Celor de azi le revine misiunea, ingrata, de a le formula, cu ezitarile si naivitatile de rigoare.

 Presedintele, premierul si Constitutia

 Principalii actori ai dramei politice au fost presedintele si primul ministru: uniti de legea fundamentala într-o relatie institutionala cu dificultate definibila, cei doi agenti ai puterii executive au reusit, în mai multe ocazii, sa releve fragilitatea unui mecanism constitutional si sa ofere, involuntar, argumente celor ce sugereaza urgenta regandirii sistemului nostru de guvernare. Dincolo de aceasta aparenta incapacitate de a gasi un teren al compromisului, se plaseaza realitatea, incontestabila, a unui regim politic care nu mai poate gestiona, credibil, relatia dintre seful de stat si seful de guvern.

Ca si în alte laturi, anul 2005 actioneaza ca o hartie de turnesol: tensiunile latente dintre presedinte si premier au marcat, indelebil, viata politica post-1989. Indiferent de titularul oficiului de presedinte, intentia a fost cea de a-l reduce pe seful de guvern la rolul de fidel si modest executant al planurilor sefului de stat. Avand aceasta legitimitate pe care alegerea directa i-o confera, seful de stat este învestit sa actioneze ca un mandatar al natiunii, cu vocatia de a interveni în afacerile Cabinetului, rostind vinovatiile si indicand caile de urmat. Si poate ca relatia, memorabila, dintre Ion Iliescu si Nicolae Vacaroiu va fi retinuta de posteritate ca expresia legala cea mai închegata a aranjamentului politic pe care îl avea în vedere Constitutia de la 1991: un presedinte-parinte, dublat de un premier-contabil, cu un potential înnascut pentru obedienta si loialitate de vechi regim comunist.

In acest portret de familie, cuplul Traian Basescu-Calin Popescu Tariceanu se înscrie cat se poate de natural: rivalitatea dintre cele doua centre de putere, lectura diferita a Constitutiei, ca si animozitatile personale sunt factorii ce previn functionarea eficienta a statului roman. Ca în alte ocazii, radacinile incompatibilitatilor evocate sunt departe de a fi contemporane: lupta dintre cele doua palate (pentru a relua sintagma de presa) este reflexul natural al crizei arhitecturii constitutionale ale carei baze sunt puse în 1991.

Regimul semiprezidential autohton îsi releva limitele si disfunctionalitatile: distanta dintre orizontul de asteptare invocat în 8 decembrie 1991, la momentul referendumului de adoptare, si realitatea sfarsitului de decembrie 2005 se datoreaza lipsei de consecventa cu care un model al Executivului dual a fost aclimatizat, institutional. Fidelitatea fata de tiparul Constitutiei franceze de la 1958 nu a fost completa si ceea ce a rezultat din opera anilor 1990/1991 a fost un tip de structura ce nu ofera sefului de stat parghiile efective pentru solutionarea crizelor, în timp real. Constitutia actuala il plaseaza pe presedinte într-o pozitie nesustenabila, pe termen mediu si lung.

In aceasta ordine de idei, apelul la un eveniment al anului 2005 se impune. Confruntarea dintre seful de stat si seful de guvern este ocazionata de maniera diferita în care cei doi actori evalueaza oportunitatea dizolvarii adunarilor si convocarii de alegeri anticipate. Lantul de luari de pozitie este usor de reconstituit, de la interviul sefului de stat, din debutul lui 2005, pana la schimbarea de conduita a primului ministru, ce anunta, ca o lovitura mediatica, renuntarea la demisie.

Pe acest fundal, se cere plasata si prevederea constitutionala actuala, ce refuza sefului de stat, în contrast cu prerogativele omologului sau francez, dreptul neingradit de a dizolva adunarile. Ceea ce actuala lege fundamentala impune este trecerea prin furcile caudine ale unor încercari ratate de aprobare a formulei de guvernare: în absenta unei vointe concordante a presedintelui si premierului, alegerile anticipate nu pot fi o optiune credibila. Responsabila pentru impas nu este numai lipsa unei agende comune a celor doi actori, dar si logica de ordin constitutional ce l-a lipsit pe seful de stat de parghia pe care legea franceza din 1958 o instituia, în urma cu patru decenii. Legitimitatea votului popular nu este dublata de posibilitatea efectiva a interventiei decisive în viata adunarilor. Fara acest instrument specific, seful de stat este condamnat sa apeleze la o conciliere cu partidele si cu seful de guvern.

Nu mai putin dramatic este si decalajul dintre capitalul simbolic pe care seful de stat se ambitioneaza sa îl mobilizeze si limitele legale în chestiunea consultarii referendare. O punere în paralel a celor doua sisteme constitutionale, autohton si francez, releva absenta unui tip de apel direct la popor, în cazul romanesc. Presedintele Romaniei nu dispune de capacitatea constitutionala de a impune adoptarea, directa, de catre natiune, a unui proiect de reforma a statului: unicul organ abilitat sa legifereze ramane parlamentul, cu cele doua Camere. Sprijinirea nationala a punctului sau de vedere nu poate conduce la transformarea automata a textului în lege. Ci doar la aparitia unui semnal politic, pe care seful de stat îl aduce în atentia Camerelor. Si în acest punct, Constitutia de la 1991, revizuita în 2003, nu a fost consecventa institutional: activismul prezidential risca doar sa compromita o balanta juridica, fara un beneficiu concret pe termen scurt si mediu.

 O iesire din criza

 Ceea ce Sorin Antohi propunea ca alternativa intelectuala, în relatie cu textele lui Adrian Marino, anume formularea unui al treilea discurs, care sa evite seductiile locurilor comune si ale radicalizarilor ideologice, poate fi util si în plan constitutional. In directia depasirii impasului provocat de o lege fundamentala care nu a reusit sa procure actorilor etatici mecanismele de solutionare eleganta si eficienta a conflictelor politice.

Semnificatia anului 2005, în ipoteticul cadru al unui bilant provizoriu, tine de necesitatea imperativa a unei optiuni în chestiunea regimului de guvernare. Odata identificate disfunctionalitatile actualului sistem constitutional, alternativa care se contureaza este lipsita de ambiguitate: formularea unei dezbateri oneste, centrate în jurul alegerii strategice dintre ordinea parlamentara (cu diferitele sale variante) si cea prezidentiala.

In absenta unei clarificari de aceasta natura, desemnarea sefului de stat de catre întreaga natiune nu are corespondenta în planul asumarii raspunderilor si al instrumentelor concrete ce vin odata cu aceasta. Solutia actuala, gratie careia seful de stat ramane extrem de ambiguu în relatia cu guvernul, fiind implicat, în acelasi timp, prin Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, în domeniul ordinii publice si armatei, este una criticabila. Bilantul legii fundamentale, în formula de fata, este unul mai degraba mediocru. Numai regandirea relatiei dintre seful de stat si seful de guvern poate permite întrevederea unei iesiri din crize. In cele din urma, aceasta poate fi lectia anului 2005, o lectie pe care 2006 si-o poate asuma politic, la nivelul proiectelor si al deciziilor.