De același autor
Cui ii este frica de Constitutie? In contextul unei polarizari a vietii noastre publice, interogatia este departe de a fi una retorica. Refuzul unor partide parlamentare de a da curs invitatiei sefului de stat si de a onora consultarile indica natura delicata a parcursului de revizuire constitutionala. Pe un alt nivel, cateva dintre personalitatile asociate cu adoptarea Constitutiei de la 1991 si cu revizuirea din 2002/2003 pun sub semnul intrebarii ratiunile de a fi si oportunitatea unei modificari, in termenii si conditiile avansate de institutia prezidentiala. Insusi referendumul ipotetic, in cadrul caruia natiunea ar fi invitata sa se pronunte asupra principiilor generale de organizare, este, in aceasta lectura, lipsit de oportunitate si potential periculos pentru echilibrul politic.
Dincolo de critici si de rezerve, dezbaterea constitutionala este pornita: repusa, fie si pe aceasta cale, pe agenda discutiilor publice, legea fundamentala pare sa intereseze, polemic, majoritatea actorilor partinici si intelectuali. Se formuleaza contrapropuneri, se ridica obiectii, se invoca exceptii tinand de pregatirea intelectuala precara si de trecutul postdecembrist. Efervescenta este imposibil de tagaduit. Iar viata constitutionala cunoaste un reviriment de nimeni anticipat cu un an in urma, cand se parea ca votul popular din 2003 va pune capat oricarui demers de aceasta natura.
Pe acest fundal, definit prin abandonarea falselor certitudini si a imobilismului, interogatiile in marginea Constitutiei sunt perfect legitime. Departe de a fi un simplu exercitiu retoric, ele stimuleaza o dimensiune absenta in ultimul deceniu si jumatate: activarea unei constiinte critice, fara de care statutul de cetatean nu poate fi consolidat.
Un obiect imposibil?
Orice discutie privitoare la Constitutie si la pozitia ei in comunitate nu poate avea alt punct de pornire decat relatia, esentiala, dintre legea fundamentala si ideea de cetatenie. Ceea ce se ignora, in momentele in care discutia aluneca in planul ezoterismului juridic, este semnificatia pe care un text de asemenea natura o detine in viata concreta a unei societati: in cazurile ideale (atat de rare in spatiul democratic), identitatea natiunii are ca punct nodal litera si spiritul Constitutiei. Apartenenta, patriotismul sunt indisociabile, in aceste situatii, de legea suprema.
Ocaziile evocate evidentiaza natura duala si paradoxul oricarei Constitutii autentice: cea de a fi un text situat la intersectia dintre discursul juridic si cel politic, un text susceptibil de a fi parte din mecanismul de fondare a natiunii ca atare. Este in joc o functie integratoare a Constitutiei, relevata de Dieter Grimm intr-un studiu recent. Mai mult decat o lege comuna, Constitutia este purtatoarea unui potential simbolic prin intermediul caruia se produce legatura, atat de delicata, pe care o putem recunoaste si defini ca patriotism.
Din acest punct, raportarea la Constitutie inceteaza de a mai fi una rece, neutru-exegetica, si devine una politica: viata si nasterea legii fundamentale, vitalitatea si efectivitatea aplicarii ei sunt indicatorii pe care un observator este obligat sa ii ia in calcul in momentul in care evalueaza starea de sanatate a unei democratii. Precizarea legala, calificarea unui stat ca “democratie constitutionala” nu au o decat o semnificatie minimala in absenta unei examinari a pozitiei reale pe care legea fundamentala o detine.
Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat in substanta Constitutiei se regasesc, in forma lor primara, principiile si procedurile ce structureaza comportamentul unui stat fata de propriii cetateni: valori invocate ritualic, precum libertatea de gandire sau exprimare, libertatea individuala sau egalitatea in fata legii isi extrag legitimitatea din aceasta substanta constitutionala. Acelora dintre cetateni care ar putea fi dezinteresati in raport cu o eventuala dezbatere constitutionala li se poate replica prin invocarea propriului traiect cotidian, la nivelul caruia, in diferite ocazii, legea fundamentala intervine. Organizarea proprietatii, formularea unei conduite autonome, posibilitatea de a-si stabili, liber, domiciliul si de a dispune de un bun, toate sunt dimensiuni integrabile unei sfere a libertatii, pe care doar textul Constitutiei o poate stabili, in mod credibil.
Nu este mai putin adevarat, si cazul romanesc o probeaza, ca lectura constitutionala a cetatenilor este marcata direct de prezenta deficitului de efectivitate in aplicarea sistemului de legi existent si a legii supreme insesi. Egalitatea, proclamata de jure, este subminata, dramatic, de inegalitatea de statut pe care o anumita pozitie politica sau de putere o confera unui cetatean, la un moment dat. Garantarea, de catre autoritatea de stat, a unei imunitati de facto creeaza, indirect, un orizont de asteptare incompatibil cu standardele constitutionale. Dincolo de circumstantele specifice si de gravitatea lor diferita, tribulatiile judiciare ale lui Miron Cozma si Ion Tiriac jr. au un numitor comun. Rezumabil in admiterea unui tratament preferential, in raport cu alti cetateni acuzati de vini similare.
Esecurile constitutionalismului sunt imputabile, in cele mai multe dintre ocazii, arhitectilor insisi: generarea unei sperante comunitare, prin formularea unor obiective iluzorii, poate fi contraproductiva, pe termen lung. O lectura, retrospectiva, a textelor datand din anii 1990/ 1991 evidentiaza accentul pus pe relatia, utopica, dintre opera de constitutionalizare si nasterea unei bunastari generale. Constitutia nu poseda virtutile curative ale unui panaceu, si esecul romanesc nu este unul singular: asocierea dreptului public cu emanciparea sociala spectaculoasa risca sa compromita un mecanism esential al democratiei. Avatarurile Republicii Sud-Africane pot oferi un material de reflectie celor interesati.
In acest context, perspectiva cetateanului nu poate fi eliminata din ecuatie: recursul la consultarea referendara, in absenta unei efectivitati a aplicarii Constitutiei, poate provoca un reflex de repliere si absenteism. Constitutia nu este si nu poate fi definita ca un text destinat doar celor ce guverneaza: o distinctie de aceasta natura are doar darul de a alimenta un curent antidemocratic si de a legitima un regim al privilegiilor.
Un scepticism salutar
Poate ca atitudinea asociabila, in mod ideal, cu opera de redactare a unui document constitutional este cea de rezerva sceptica. Atat de impopular printre cei ce adora entuziasmul si il predica intregii comunitati, scepticismul este indisociabil de una dintre ipotezele centrale ale constitutionalismului: acceptarea fragilitatii naturii umane si a necesitatii de a imagina un mecanism rational de limitare a puterii statului si de controlare atenta a unei autoritati etatice mobilizate, in cazurile extreme, de fanatismul, entuziast, al unui individ sau al unui segment de cetateni. Prudenta apare, in aceasta lectura, ca un corectiv previzibil. Formularea idealurilor se cere corelata cu precizia geometrica a conturarii echilibrului dintre puteri.
Caci opera de constitutionalizare, oricat de modesta si limitata ca obiective, implica un pariu uman, inainte de toate: reforma statului nu este un experiment de laborator, iar destinatarii normei legale sunt cetatenii insisi. Presiunea realitatilor nu poate fi ignorata, decat cu riscul unui recul ulterior.
Lectiile trecutului (istoria pare a fi extrem de impopulara in randurile celor care sunt prizonierii prezentului etern) sunt esentiale in aceasta ordine de idei a configurarii ingineriei constitutionale. Cautarea compromisului, inteligenta de a insera solutia oponentului politic in propriul proiect sunt remediile gratie carora durabilitatea arhitecturii constitutionale este asigurata. Personalizarea solutiei institutionale se poate dovedi fatala. Constitutiile longevive sunt rareori legate de destinul oamenilor providentiali: latura charismatica e, adeseori, incompatibila cu efortul, discret, de edificare legala.
Ceea ce este impus comunitatii, in virtutea unei popularitati politice efemere, nu supravietuieste initiatorului originar. Succesiunea de legi fundamentale in Franta revolutionara, ca si proliferarea constitutiilor in spatiul latino-american indica dificultatea identificarii unui numitor comun, acceptabil la nivelul intregii comunitati de cetateni.
Deloc paradoxal, stabilitatea Constitutiei este in relatie directa cu vocatia ei de a oferi un punct in jurul caruia se realizeaza solidaritatea civica. Lectura documentelor elaborate in preajma adoptarii legii supreme a Statelor Unite ar putea fi primul pas in parcursul pe care Romania se pregateste sa intre: fara emfaza, cu eruditie si precizie, pozitiile favorabile, ca si cele critice fata de Constitutia federala propun celor de azi un model de argumentare si un tip de atitudine. Fara a fi afectate de trecerea timpului, ele reflecta emulatia unei natiuni pentru care ideea de cetatenie nu era un dat, ci o creatie continua. Colectia de eseuri ale lui Madison, Jay si Hamilton, The Federalist Papers, este infinit mai actuala, in ordinea constructiei civice, decat orice dezbatere de astazi. Clasicii isi au calitatile lor, pe care modernii nu le pot ignora.
Lectia identificabila in cazul american este una traductibila fara dificultate contemporanilor nostri. Inainte de a fi un vis individual, Constitutia se legitimeaza ca un proiect in care domina prudenta si preocuparea de a consolida spatiul de existenta al individului, plasandu-l pe acesta din urma in reteaua de solidaritati a cetateniei. Cu propriul ei limbaj, uneori auster, Constitutia propune un traseu de urmat natiunii: nu un itinerar al utopiei, ci un drum, atat de modest in aparenta, al echilibrului si compromisului inteligent. In cateva cuvinte, un viitor ca premisa a mentinerii libertatii.
