In cautarea parlamentului pierdut

Recentele dezbateri asupra Legii bugetului au indicat, dincolo de orice dubiu, impasul în care se afla sistemul nostru de guvernare si institutia parlamentara în sine. Lentoarea adunarilor, distanta dintre angajamentul în favoarea reformelor si incapacitatea coalitiei de a-si mobiliza propriii sai deputati si senatori la vot par a demonstra masei de cetateni crasa inutilitate a unui parlament la nivelul caruia doar declaratiile calomnioase pot sa mai trezeasca o reactie din partea unui auditoriu anesteziat.
Din acest punct, care este unul al perceptiei publice, poate începe un efort lucid de reflectie în marginea rolului pe care adunarile sunt chemate sa îl joace în cadrul nostru constitutional. In absenta luarii la cunostinta a disfunctionalitatilor prezente, orice proiect de inginerie constitutionala apare ca pur si simplu ridicol. In centrul discutiei evocate se afla interogatii fara de care nici o democratie constitutionala nu poate fi imaginata: de la calitatea si eficienta personalului parlamentar pana la relatia dintre cele doua Camere în arhitectura legala. Acum, ca si în alte ocazii, luciditatea si spiritul critic trebuie sa domine, ca antidot împotriva inflamarii retorice si a derapajului populist.

Reprezentare, cetatenie si parlament

Introdusa în agenda publica gratie gestului sefului de stat, regandirea geometriei parlamentare pare sa fi devenit un obiect predilect al discutiilor si analizelor mediatice. Raportarea la chestiunea evocata indica, ca o hartie de turnesol, pozitionarea în spatiul publicistic si politic. Extrem de influenta, alternativa unicamerala poate fi privita ca o optiune populara în acest context. Argumentele în favoarea ei sunt variate si includ de la realitatea economiilor bugetare pana la perspectiva simplificarii aparatului de guvernare. In aceasta optica, modelata de atitudinea sefului de stat însusi, Romania este obligata sa se doteze cu un parlament redus numeric, capabil de a adopta, în termen real si cu viteza maxima, acele acte normative de care integrarea europeana depinde.
Este, sa admitem, un punct de vedere detinand avantajul, semnificativ, de a fi în acord cu o directie majoritara a opiniei publice. Decalajul, indecent, între veniturile medii si remuneratia alesilor a alimentat, în deceniul si jumatate de viata constitutionala, ostilitatea fata de un corp interesat doar în mentinerea si consolidarea privilegiului de casta. Inabili, parlamentarii au citit ei însisi autonomia bugetara ca pe un cec în alb, legitimand extravagante ce il alieneaza definitiv pe cetateanul generic, caramida ultima a democratiei constitutionale.
Argumentul costurilor se întalneste cu cel al vitezei de legiferare. Imaginea unei adunari cu deputati dedicati binelui comun, pregatiti, cu energie, sa voteze initiativele guvernului fara murmur este una seducatoare, chiar daca prea putin conforma cu proiectul unui stat al “domniei legii”. De aici si accentul plasat pe urgenta eliminarii unei Camere ce induce lentoare în procesul de legiferare si pericliteaza un obiectiv asumat national: racordarea la Europa si la valorile sale.
Si totusi, sunt adunarile, fie ele unicamerale sau bicamerale, simple uzine de fabricat legi, gandite si pregatite, cu migala, de guvernul în functiune? Iata veritabila miza pe care actuala dezbatere nu o poate evita. Paradoxal, în anii de dupa 1991, elita politica însasi a parut sa asocieze utilitatea adunarilor cu misiunea de satisfacere a unui plan cincinal la legiferare. Adoptarea legilor fara dezbatere si descurajarea reflectiei minimale sunt, dupa toate aparentele, marcile unui parlament ideal.
In aceasta lectura, functia de reprezentare nationala si de control asupra puterii executive sunt aspecte periferice, evocate extrem de rar. Docilitatea majoritatilor (sa nu uitam monolitismul cvasitotalitar al guvernarilor PSD) anuleaza, de facto, orice reprezentare autentica. Ratiunea originara a adunarilor, cea de a imagina un cadru al discutiilor si de a functiona ca un garant al pluralismului însusi, nu mai poate fi actualizata. Decaderea parlamentului si reducerea lui la statutul de camera de înregistrare lipsita de vointa proprie sunt efectele secundare ale acestei abordari pernicioase. Bancile populate de anonimi, disponibili compromisului, sunt oglinda unei viziuni care refuza adunarilor autonomia intelectuala minima.
Focalizata asupra ipoteticei suprimari a Senatului, dezbaterea trece în plan secund realitatea ascensiunii unui Executiv care nu mai este limitat, credibil si efectiv, de catre adunari. Gratie recursului la practica ordonantelor simple si de urgenta, rolul adunarilor de corp legiuitor este el însusi pus în discutie. Ca de atatea ori, sabordarea democratiei se serveste de argumentul interesului national: ordonantele sunt un raspuns natural la provocarea “tranzitiei”. Si totusi, care mai poate fi semnificatia autentica a unui proces de guvernare la nivelul caruia parlamentul, ca for de reflectie si de reprezentare, îsi abandoneaza, voluntar, în favoarea Cabinetului, functiile sale constitutionale? Iata un tip de interogatie pe care nici unul dintre guvernele de dupa 1991 nu a fost capabil sa îl formuleze, cu luciditate.
Spectacolul, grotesc, al discutarii motiunilor simple si de cenzura este doar un substitut pentru o absenta detectabila fara dificultate: cea a adunarilor si a vocatiei lor autentice. In noul cursus honorum autohton, cariera de deputat sau senator este datorata fie unei contributii financiare generoase, fie unei notorietati mediatice iluzorii: prezenta, meteorica, a Irinei Loghin sau a lui Ion Dolanescu este un indiciu al coborarii în derizoriu a unei misiuni nobile. Reprezentarea, controlul, luciditatea politica în supravegherea guvernului lasa loc unui instantaneu pseudofolcloric.

Unicameralism si bicameralism: o posibila agenda constitutionala

Si daca abolirea Senatului apare ca o masura populara si corecta politic, ce beneficii, pe termen mediu si lung, poate aduce comunitatii de cetateni regandirea rolului detinut de Camera superioara în sistemul constitutional?
Interogatia este departe de a fi una retorica. Una dintre erorile ingineriei constitutionale de la 1991, mentinuta în 2003, este de a fi refuzat Senatului constituirea unei individualitati proprii, la nivelul modului de recrutare. De la origini, Senatul se naste ca o Camera ce dubleaza si paraziteaza o Adunare a deputatilor aleasa prin vot universal. In cadrul Senatului de astazi nu pot fi identificate rudimentele de reprezentare ale comunitatilor locale sau ale elitelor profesionale: dedublarea institutionala face ca deja ostilitatea fata de bicameralism sa apara, pana la un punct, ca inteligibila, rational si constitutional.
Reformarea unui corp legiuitor se poate realiza doar valorificand un patrimoniu constitutional existent deja. In cazul statelor unitare descentralizate, ratiunea mentinerii unei Camere superioare poate fi chiar transformarea ei în Camera de reprezentare a colectivitatilor locale: modelul care poate fi invocat este cel al Senatului francez actual. Desemnarea de catre alesii locali (colegiul reunindu-i pe consilierii locali si judeteni) a senatorilor este una dintre optiunile legitime la care poate recurge si constituantul roman. Cu atat mai mult, cu cat una dintre tintele pe care un Senat credibil le poate asuma este supervizarea procesului de dezvoltare regional si comunal. Pe acest trunchi al relatiei dintre Senat si comunitatea locala, se poate grefa o institutie refuzata de plano la 1991: cea a senatorului de drept. Exprimand o identitate profesionala sau ecleziastica (precedentul de la 1923 poate fi invocat), senatorul de drept are potentialul de a induce un plus de rationalitate si maturitate în actiunea parlamentara. Dincolo de acest orizont, reducerea numerica a senatorilor este o cerinta naturala, în vederea ajustarii reprezentarii politice si a corelarii ei cu realitatea demografica.
Odata modalitatea de recrutare schimbata, mandatul însusi al Senatului poate fi prelungit, asigurand o continuitate la nivelul adunarilor însele. Un mandat diferit de al Camerei, care sa reflecte, decisiv, si mutatia survenita în economia prerogativelor lor. Timid angajata în 2003, alocarea unor atributii specifice Senatului este remediul în absenta caruia mentinerea sa nu poate fi justificata.
Ca si în alte ocazii, arhitectura institutionala autohtona nu poate fi originala integral. Odata acceptata ipostaza de Camera a colectivitatilor teritoriale pentru Senat, consecinta este eliminarea Camerei superioare din procesul de numire/investire a guvernului: votarea motiunii de cenzura este un atribut traditional al Camerelor inferioare.
Senatul poate explora, în acest context, un spatiu institutional extrem de vast. Politica externa, desemnarea unora dintre judecatorii constitutionali, aprobarea legilor dezvoltarii locale, supravegherea serviciilor de informatii sunt cateva dintre posibilele prioritati ale viitorului. Vocea Senatului poate sa se auda distinct, doar în masura în care alocarea misiunilor sale este una rationala si echilibrata.
Investit cu anumite obiective precise, redus numeric si legat de o realitate a comunitatilor locale, Senatul poate fi reabilitat, institutional si simbolic. Miza ultima a efortului constitutional este recuperarea, în beneficiul cetatenilor, a reprezentarii însesi. Limitarea delegarii legislative excesive, efectivitatea unui control parlamentar, sanctionarea absenteismului cronic sunt strategii complementare, înscrise în cadrul evocat anterior. Doar astfel regasirea parlamentului si a misiunilor sale autentice se va fi realizat, în cele din urma.