Revizuirea, 2013 - improvizaţie legală şi voluntarism politic

Precipitarea în adoptarea unei Constituţii nu este un semn de maturizare, ci unul de involuţie democratică.

Rapiditatea cu care membrii Comisiei par­lamentare de revizuire a Constituţiei ac­ţionează, adoptând, în şedinţe intense şi în deplină lipsă de transparenţă, amen­da­mentele la legea fun­da­men­tală indică existenţa voinţei de a respecta termenul sta­bilit pentru finalizarea pro­cedurii. Chiar dacă atin­ge­rea acestui obiectiv tem­po­ral implică ratarea mizei de durată lungă, aceea a con­solidării democratice.

Ceea ce domină actuala ini­ţiativă de revizuire este com­­binaţia de voluntarism po­litic şi de lipsă de viziune intelectuală. În po­fida recomandărilor făcute de către Co­misia de la Veneţia şi de către UE, pro­ce­dura de schimbare a legii fundamentale su­feră de vicii care îi pot fi fatale – absenţa osaturii juridice şi ideologice care să con­fere trăinicie viitorului edificiu, ignorarea prudenţei, a consensului şi a negocierii au­tentice. Precipitarea în adoptarea unei Cons­tituţii nu este un semn de maturizare, ci unul de involuţie democratică.

În definitiv, actualul moment în care ne aflăm este culminaţia procesului ce a de­bu­tat în vara anului trecut. Criza statului de drept în 2012 nu a fost un accident, ci rezultatul unor opţiuni deliberate vizând slăbirea mecanismelor de protecţie a Cons­tituţiei. De această dată, abordarea este d­iferită, dar şansele de reuşită sunt mult mai mari. În locul asaltului împotriva sta­tului de drept, se preferă domesticirea lui, prin intermediul unei proceduri de mo­di­ficare a Constituţiei. Scurtătura pe care o aleg parlamentarii duce către miezul de­mo­craţiei constituţionale.

Compromisul, unul dintre elementele cheie ale unui proces de inginerie cons­ti­tuţională robust, este eli­minat graţie noii con­fi­gu­ra­ţii din parlament. Slă­bi­ciu­nea opoziţiei este parte din ecuaţia evocată anterior. Cu cine se poate negocia de către putere, în con­di­ţiile în care opoziţia nu pa­re să fie interesată de exer­citarea misiunii sale? În cel mai important moment din ultimul deceniu şi jumătate al evoluţiei sale politice, România revine la tiparul dominaţiei parlamentare su­fo­can­te, de sorginte fesenistă.

Improvizaţia sub semnul căreia se plasează întregul moment constituţional are, une­ori, nuanţe ridicole. Temele de dezbatere sunt stranii şi deconcertante, de la pre­zenţa unei steme pe tricolor până la uti­li­tatea unui motto care să străjuiască textul însuşi. Este ca şi cum, eliberaţi de orice pre­siune a mediului public, aleşii naţiunii s-ar abandona plăcerii de a fi creatori ai lumii şi demiurgi în plan juridic. Din această sumă de soluţii lipsite de un nu­mitor comun se va naşte viitoarea noastră Constituţie.

Improvizaţia nu exclude, însă, atenţia acor­dată unor chestiuni ce ţin de consolidarea privilegiilor. Imunitatea parlamentară şi reconfigurarea ei nu figurează pe agenda dez­baterilor. Invocând suveranitatea Ca­merelor ca pe o frază magică, par­la­men­tarii decid să ignore voinţa populară ex­primată în referendumul din 2009. Exer­ciţiul popular este irelevant. Tot ceea ce contează este voinţa unei elite care nu se socoate răspunzătoare decât în faţa celor care îi finanţează campaniile electorale.

Modelul constituţional care se prefigurează este, pe cale de consecinţă, vag şi im­pre­cis. Conceptul de „regiune“ a fost men­ţionat în Constituţie, dar care va fi sem­nificaţia lui în reformarea Senatului? Rolul Camerei superioare este la fel de incert, în această etapă. Se va opta pentru men­ţi­nerea unui bicameralism egalitar, sistem care şi-a probat limitele? Din incertitudini şi incoerenţă se alimentează fragilitatea democraţiei constituţionale.

Inexistentă în lunile de activitate a Fo­ru­mului Constituţional, discuţia în marginea regimului politic pare să fie tranşată. Redenumit „şef de stat“, preşedintele de republică se vede limitat în atribuţii şi pla­sat în postura unui şef de stat ceremonial, ales direct de către electoral. O întrebare se impune, în acest context: până la ce punct se mai justifică menţinerea desem­nării prin vot universal a unui asemenea preşedinte? Poate că răspunsul ne va fi fur­nizat de către însuşi preşedintele Sena­tului, potenţial candidat la preşedinţie. Ce­ea ce se conturează este dominaţia par­tidului cu cel mai mare număr de man­date şi transformarea preşedintelui în ac­tor irelevant în plan constituţional.

Revizuirea Constituţiei nu va fi fost com­pletă fără mutilarea capitolelor ce regle­men­tează poziţia magistraţilor şi a Curţii Constituţionale. Luările de poziţie ale unor membri proeminenţi ai majorităţii par­­lamentare sunt lipsite de echivoc. În numele „depolitizării“, procurorii vor fi pla­saţi sub controlul ministrului Justiţiei, iar Curţii Constituţionale i se vor limita pre­rogativele. Modelul românesc va fi unul al transparenţei şi al bunei gu­ver­nări.

România pare să-şi reconfirme propriul ex­cepţionalism negativ. Revizuirea din 2013 devine un caz clasic ce ilustrează erorile pe care o naţiune este chemată să le evite, în clipele în care legea fun­da­mentală este amendată. Improvizaţia juri­dică şi om­ni­potenţa parlamentară decid destinul de­mo­craţiei autohtone. Cetăţenii sunt, deo­camdată, martorii acestui joc de-a Cons­tituţia. Prezenţa lor va fi cerută doar atunci când naţiunea va fi invitată, patriotic, să legitimeze roadele revizuirii, în miros de mititei şi pe fundal de fanfară. //