De același autor
România a contribuit nu doar la operaţiunile NATO, ci şi la filosofia de securitate a Alianţei. Meritul este şi al preşedintelui Băsescu, care însă îşi sabotează reuşitele numind în funcţii politicieni minori.
8 iunie 2011, Bruxelles. Miniştrii Apărării din statele membre NATO se aşază la masa tratativelor prezidată de secretarul general Fogh Rasmussen. Lângă Rasmussen stă secretarul american al Apărării, Robert Gates. E ultima lui reuniune NATO, aproape o ceremonie de adio: se retrage din funcţie după 5 ani de mandat. Urmează două zile complicate. Pe agendă: operaţiunile din Libia şi Afganistan, prima negociere cu Rusia pe tema scutului antirachetă, după summitul de la Lisabona şi după declaraţiile de război rece ale Moscovei, incapabilă încă să intre în costumul strâmt de partener.
De la reuniune absentează ministrul român al Apărării, Gabriel Oprea, înlocuit, potrivit graficului ce indică locul fiecărei delegaţii la masa rotundă, de Viorel Oancea, secretarul de stat pentru politică de apărare şi planificare. România are militari în Afganistan, participă la operaţiunea de impunere a embargoului asupra Libiei, alături de forţele NATO din Marea Mediterană şi va găzdui, la Deveselu, judeţul Olt, componente ale scutului american antirachetă, ce va face parte din sistemul de apărare al NATO. În mod tradiţional, aceasta este delegaţia României la întâlnirile miniştrilor Apărării, explică un oficial NATO, zâmbind cu subînţeles. Ministrul Apărării naţionale Gabriel Oprea e reţinut în ţară. Pe 9 iunie a susţinut, la MApN, o declaraţie de presă pe tema revizuirii pensiilor militarilor.
După admiterea în NATO, România s-a comportat diferit de multe dintre statele din noua Europă care, odată ce s-au văzut sub umbrela de securitate a Alianţei, au uitat de angajamentele ce decurg din statutul de membru. Nu doar că s-a angajat militar în toate teatrele de operaţiuni unde este prezentă sub o formă sau alta Alianţa, dar a contribuit chiar şi la filosofia de securitate a NATO, ca autor debutant. Pare mult, dar nu e deloc exagerată o asemenea concluzie, formulată de un oficial NATO.
România a fost un suporter al scutului antirachetă şi a insistat ca proiectul să fie continuat şi după plecarea Administraţiei republicane de la Washington. Sistemul american, care va fi adoptat de NATO anul viitor la summitul de la Washington, dă conţinut celebrului articol 5 din Tratat, ce consfinţeşte solidaritatea Alianţei.
România este una dintre ţările care au impus pe agenda NATO conceptul de securitate energetică, cu ocazia summitului de la Riga (Letonia), din 2006. Conceptul a fost dezvoltat la summitul de la Bucureşti şi a intrat în limbajul comun al politicii europene şi transatlantice.
Nu în ultimul rând, România a reuşit să atragă atenţia asupra importanţei strategice a Mării Negre şi a acţionat pentru a construi o formulă integrată de securitate regională, chiar dacă proiectele strategice ale Bucureştiului, care implicau într-o mai mare măsură NATO şi SUA, au fost primite cu iritare de Turcia, după cum reise din cablogramele SUA publicate de WikiLeaks.
Este adevărat că Traian Băsescu a moştenit de la Emil Constantinescu ambiţia de a face din România un lider regional. Şi că fără sprijinul Statelor Unite, partener strategic încă din 1997, Administraţia de la Bucureşti ar fi izbutit cu greu să-şi facă auzită vocea şi cunoscute interesele ori proiectele. Dar cele trei succese menţionate anterior arată că Bucureştiul nu a fost, aşa cum se afirmă deseori, doar un simplu soldat al SUA în NATO, care răspunde „da, să trăiţi“ la apelul generalului, ci aspiră la un alt rang în interiorul Alianţei. Statut pe care-l poate pierde în favoarea Poloniei, căreia preşedintele Barack Obama i-a dat, cu ocazia vizitei la Varşovia, o misiune importantă, aceea de a contribui la diseminarea democraţiei în regiune şi la construirea statului de drept în ţări precum Tunisia şi Egipt. În acest ultim caz, nu este clar dacă România face parte din grupul aliaţilor est-europeni care s-au oferit să contribuie la democratizarea statelor din nordul Africii care au trecut prin schimbări de regim în urma unor revolte populare.
Pentru a rămâne un partener semnificativ în NATO, nu este suficient să impui pe agendă teme importante, aşa cum a reuşit să facă România în mandatele lui Traian Băsescu. Este nevoie de oameni experimentaţi şi cu viziune, care să dea conţinut ideilor, inclusiv prin participarea lor la reuniunile importante ale Alianţei. Bogdan Aurescu, secretar de stat în MAE pentru afacerile europene şi cel care a condus negocierile pentru scutul antirachetă, e cel mai bun exemplu în acest sens. În diplomaţie e vital ca, dacă formezi un număr de telefon, la celălalt capăt să-ţi fie recunoscut apelul.
Acesta este paradoxul lui Traian Băsescu. După ce lansează proiecte ambiţioase, susţine în unele funcţii de decizie politicieni minori, incapabili să le ducă la bun sfârşit. Traian Băsescu îşi autosabotează astfel micile sau marile reuşite. //
Citeste si despre: aparare si planificare, Marea Mediterana, securitate energetica, NATO, decizie politica.
